Publicaţii
Strategii și practici de instrumentare dosarelor de daune în asigurări
Instrumentarea dosarelor de daune reprezintă procesul de onorare a obligațiilor asumate de către asigurător conform contractelor de asigurare, și presupune evaluarea cuantumului despăgubirii în urma survenirii cazului asigurat și gestiunea corespunzătoare a plăților aferente daunei. Calitatea procedurilor de regularizare a daunelor constituie un criteriu universal de apreciere de către asigurați a potențialului și a eficienței activității societății de asigurări.
![]() Organizarea procesului de despăgubire din cadrul societăților de asigurări este reglementat de Codul civil al Republicii Moldova, Legea cu privire la asigurări nr. 407 din 21 decembrie 2006, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 414 din 22 decembrie 2006 și alte acte legislative și normative în vigoare din domeniul de asigurări. Conform prevederilor normative, soluționarea cazurilor de asigurare aferente asigurărilor obligatorii se efectuează în condițiile legii, pe când, în cazul asigurărilor facultative, se ține cont de condiţiile de asigurare şi de clauzele contractului de asigurare [1]. Organizarea și gestionarea procesului de soluționare a dosarelor de daună în cadrul societăților de asigurări îi revine serviciului de regularizare a daunelor. Societățile de asigurări acordă despăgubiri, în baza contractelor de asigurare subscrise, din rezervele de asigurare formate din primele de asigurare încasate de la asigurați, reieșind din principiile și funcțiile de bază ale asigurărilor. Caracterul rațional și operativ al regularizării daunelor determină poziția financiară atât a asiguraților cât și a societății de asigurări. Dat fiind faptul că, un nivel neargumentat al valorii despăgubirii are influențe negative asupra ambelor părți, și procesul de regularizare a daunelor, într-o anumită măsură, este o coordonare a necesității onorării obligațiilor contractuale asumate și a menținerii solvabilității asigurătorului, organizarea unui proces adecvat al regularizării daunelor devine foarte esențială. Prin acesta se urmărește armonizarea scopului societății de asigurări - de a maximiza corespunderea valorii despăgubirii cu responsabilitatea aferentă riscului preluat, și scopului urmărit de asigurat – de a beneficia cât mai repede de despăgubire și într-un cuantum care să acopere maximal pierderea sa. Conform mai multor practici naționale și internaționale, propunem șapte etape de examinare la instrumentarea dosarelor de daune [4, 5, 6], și anume: Etapa 1. Raportarea cazului asigurat – societatea de asigurări primește raportări sau înștiințări referitoare la survenirea daunei direct de la asigurat (beneficiar) sau de la intermediar în asigurări. Raportarea daunei poate fi efectuată prin mai multe modalități, dintre care: personal la oficiul asigurătorului, prin telefon, internet, e-mail, înștiințare prin intermediarul în asigurări (agent sau broker de asigurare), sau o scrisoare de la avocat cu raportarea formală a daunei. Asiguratul este obligat de a raporta survenirea cazului asigurat imediat și în termenii stabiliți de lege sau prevăzuți de contractul de asigurare la asigurările facultative. Este necesară organizarea cât mai eficientă și operativă a raportării daunei de către asigurat, întrucât, aceasta permite asigurătorului să restabilească cât mai complet circumstanțele cazului asigurat. După primirea declarației cu privire la survenirea daunei, informațiile disponibile sunt îndosariate și se indică spre examinare. Etapa 2. Cercetarea cauzelor și circumstanțelor care au determinat survenirea cazului asigurat, și aprecierea valorii daunei – stabilirea riguroasă și imediată a cauzelor, circumstanțelor și a vinovatului producerii daunei, pentru determinarea adecvată a necesității și cuantumului despăgubirii. Un moment cheie al procesului de regularizare a daunelor este cercetarea dacă producerea daunei nu a fost avantajoasă pentru asigurat sau pentru alte persoane. Etapa 3. Stabilirea concordanței dintre cauzele și circumstanțele daunei, și prevederile contractului de asigurare - presupune precizarea dacă dauna produsă corespunde riscurilor și prevederilor specificate de contractul de asigurate. Pentru determinarea corespunderii cauzelor daunei cu riscurile acoperite prin contractul de asigurare, se examinează următoarele aspecte: datele efective ale contractului de asigurare, data evenimentului, termenii, condițiile, excepțiile și mențiunile contractului de asigurare, limitele poliței de asigurare, franșiza, cota reasigurătorului în daună, respectarea cerințelor de raportare, vinovatul, posibilitățile de recuperare a daunei, ș.a. La etapa dată pot apărea divergențe cu asiguratul din cauza nepotrivirii cauzei și circumstanțelor daunei cu riscurile și prevederile contractului de asigurare. Dacă dauna produsă este acoperită de contractul de asigurare aceasta se înaintează spre soluționare, în caz contrar, societatea refuză de a despăgubi pierderile aferente daunei respective. De asemenea, nu toate cheltuielile aferente cazului asigurat sunt acoperite de despăgubire, ci doar cele prevăzute în contractul de asigurare. Etapa 4. Aprecierea valorii despăgubirii aferente cazului asigurat. Imediat ce dauna a fost recunoscută a fi un caz asigurat, societatea de asigurări stabilește valoarea preventivă a acesteia. Aprecierea valorii daunei se efectuează în strictă conformitate cu prevederile, metodele și limitele descrise în actele normative, condițiile de asigurare și contractul de asigurare. Este important de menționat faptul că valoarea daunei este estimată în dependență de informația disponibilă la momentul evaluării. Odată ce sunt disponibile informații suplimentare aferente dosarului dat, este mult probabil ca valoarea estimată a daunei să se modifice. Etapa 5. Stabilirea beneficiarului conform contractului de asigurare. În dependență de produsul de asigurare și scopul încheierii contractului de asigurare, beneficiarul poate fi în persoana asiguratului, unui creditor (în cazul în care obiectul asigurării este gajat), sau o altă parte terță, și trebuie întotdeauna să fie specificat de contractul de asigurare. Etapa 6. Achitarea despăgubirii se efectuează numai în urma aprobării ordinului de stabilire a valorii despăgubirii și de acceptare a plății acesteia către beneficiar. În cazul achitării despăgubirii către terți (beneficiari), este necesar de a obține o declarație în scris care să confirme acordul beneficiarului cu mărimea plății, cât și refuzul acestuia de a înainta pretenții ulterioare aferente dosarului dat. Etapa 7. Examinarea recuperărilor din daună – după efectuarea plăților către beneficiar aferente despăgubirii de asigurare, societatea de asigurări revede aspectele aferente dreptului la subrogare sau la valoarea de lichidare a bunurilor deteriorate ale asiguratului. Dreptul la subrogație se întâlnește cel mai frecvent în cadrul asigurărilor de autovehicule. Dreptul la valoarea de lichidare a bunurilor apare atunci când asigurătorul a achitat valoarea integrală a sumei asigurate pentru bunul avariat, și respectiv a obținut dreptul de a gestiona valoarea rămasă a activului avariat. În aceste cazuri, recuperările din daună pot compensa o parte a despăgubirilor de asigurare suportate. Toate tranzacțiile și procedurile aferente procesului de regularizare a daunelor trebuie documentate și îndosariate adecvat, pentru asigurarea formării complete a dosarului de daună. O singură daună aferentă unui contract de asigurare poate avea o durată de viață care să depășească mai mulți ani. Tipurile de tranzacţii care pot avea loc pe parcursul vieții unui dosar de daună pot include [3]:
Exemplul prezentat ilustrează câteva caracteristici importante ale dosarelor de daună. În primul rând, perioada activă a dosarului de daună, pentru cazul analizat, se extinde pe o perioadă mai mare de trei ani. În al doilea rând, valoarea estimată a valorii de daună se poate modifica pe parcursul vieții dosarului de daună și nu este stabilită valoarea finală a acestuia până când nu se închide definitiv dosarul. A treia caracteristică este faptul că unui dosar de daună îi sunt asociate diferite tipuri de plăți. A patra caracteristică este că dosarului de daună îi sunt asociate multe date, și anume: data efectivă a poliței, data accidentului, data raportării, data tranzacției, data închiderii și data reexaminării. Intrarea în vigoare a modificărilor la Legea cu privire la asigurări începând cu luna iulie 2012, ce țin de oferirea informaţiei la solicitarea asigurătorului (reasigurătorului) de la organele de poliție, unitățile de pompieri și alte autorități și instituții cu privire la cauzele și circumstanțele producerii riscurilor asigurate și la pagubele provocate va influența pozitiv procesul de soluționare a dosarelor de daune și va contribui la diminuarea perioadei de soluționare și posibilității de examinare obiectivă și transparentă a cazului de asigurare survenit.
Unele dosare de daună se deschid și se închid în aceeași zi cu o singură achitare. Asemenea dosare de obicei sunt determinate de o singură tranzacție și dețin o probabilitate redusă de a fi redeschise. Tabelul 1. Ciclul de viață a dosarului de daune
În urma producerii unei daune aferente unui contract de asigurare, societatea de asigurări inițiază procesul de regularizare a daunei. Persoanele care realizează acest proces în cadrul societății de asigurări sunt inspectorii de daune, care conform funcțiilor îndeplinite în cadrul procesului de regularizare, pot fi:
Ca și oricare altă specialitate, activitatea inspectorilor de daună necesită un nivel ridicat de calificare în anumite domenii. Aceasta condiționează specificul pregătirii specialiștilor dați. Înainte de toate, un inspector de daune trebuie să cunoască forte bine procesul de asigurare, în special particularitățile produselor de asigurare, fluxul documentelor în cadrul societății și specificul procedurilor de regularizare (aprecierea factorilor cheie care influențează valoarea despăgubirii, ș.a.). La fel ca și underwriter-ul în asigurări, inspectorul de daune trebuie să fie inițiat în riscurile specifice care stau la baza produselor de asigurare. Comunicabilitatea este încă una din abilitățile importante pe care trebuie să le dețină un specialist în regularizarea daunelor, întrucât îi permite a discuta cu diferiți oameni, inclusiv asigurați la care s-a produs dauna și se află în stare de stres. Departamentul de despăgubiri este organizat în mai multe ierarhii ale inspectorilor de daună, fiecare având responsabilitățile sale în acest sistem, care au misiunea de a elabora, soluționa și controla strategiile departamentului și procesul de regularizare a daunelor. Acesta este structurat în mai multe nivele, și anume:
Director executiv al FlagMAN-D, Dolghi Vladimir, drd., auditor licenţiat, magistru în contabilitate
Auditor junior al FlagMAN-D Şişcanu Lina, magistru în economie
1. Legea cu privire la asigurări nr. 407 din 21 decembrie 2006, // Monitorul Oficial nr. 47-49 din 06 aprilie 2007; 2. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 414 din 22 decembrie 2006 // Monitorul Oficial nr. 32-35 din 09 martie 2007; 3. J. Friedland, FCAS, FCIA, MAAA, FCA, KPMG LLP, „Estimating Unpaid Claims Using Basic Techniques” , Casualty Actuarial Society, 2010, p. 450. 4. D.A. Constantinescu, „Tratat de asigurări” Vol. II, Editura Economică, 2004, p.552. 5. Учебники экономического факультета СПбГУ, „Страхование. Экономика, организация, управление”, Экономика, 2010, p.750. 6. American Institute of Certified Public Accountants, „Audit and Accounting Guide: Audits of Property and liability insurance Companies”, AICPA, 1990, p.228. |
Calculul ratei de solvabilitate a societăţilor de asigurare din Republica Moldova
IntroducereRegimul actual de solvabilitate a fost implementat recent, o dată cu intrarea în vigoarea a Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor) nr. 2/1 din 21 ianuarie 2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 59-62 din 15.04.2011 (în continuare Regulament). În cadrul acestuia se regăsesc norme de reglementare a modului de recunoaştere a activelor, având la bază sistemul naţional de evidenţă contabilă (2011: SNC; 2012: SIRF), a calculului marjei minime de solvabilitate, marjei de solvabilitate disponibile şi a ratei de solvabilitate.Prin abordările regulamentului se încearcă o adaptare a sistemului naţional de reglementare a solvabilităţii la cel al UE, fiind o parte componentă a procesului de integrare europeană. Regimul de solvabilitate în cadrul pieţei europene a fost implementat şi dezvoltat prin intermediul celor trei directive de solvabilitate, ulterior Solvency I, şi, actualmente, proiectul Solvency II. Unul din cele mai determinante aspecte ale implementării Solvency II au fost şi sunt Studiile Cantitative de Impact (QIS), prin care se analizează impactul noilor prevederi asupra mediului societăţilor de asigurări, exprimate în unităţi valorice. Astfel, putem menţiona că în cadrul UE, noul regulament va intra în vigoare doar în momentul în care toţi subiecţii asupra cărora se răsfrâng prevederile acestuia, vor fi pregătiţi să-l implementeze (prognoza actuală – începând cu 2015). În Ghidul cu privire la armonizarea legislaţiei Republicii Moldova în domeniul serviciilor financiare cu standardele UE, Dr. Andre Gonciarz menţionează că regimul de solvabilitate din Republica Moldova trebuie adaptat în două nivele, în dependenţă de nivelul societăţilor de asigurări, şi implementat într-o perioadă mai lungă. Chiar dacă la momentul implementării Regulamentului, piaţa autohtonă de asigurări nu a fost pregătită, unicul instrument acceptabil de a redresa situaţia, este aplicarea măsurilor de perfecţionare a normelor şi de asistare a societăţilor în implementarea prevederilor Regulamentului. Calculul ratei de solvabilitate pentru societăţile de asigurări din Republica Moldova, cade sub incidenţa regimului de solvabilitate, şi implică atât calcule pentru determinarea valorilor admise a activelor şi a obligaţiilor unei societăţi de asigurări care participă la formarea fondului asiguraţilor şi a fondului asigurătorului, cât şi efectuarea unor calcule pentru determinarea marjei minime de solvabilitate, marjei de solvabilitate disponibilă şi a ratei de solvabilitate. O abordare mai detaliată privind criteriile de recunoaştere a activelor şi obligaţiilor unei societăţi de asigurări în scopul solvabilităţii, este prezentat în articolul „Recunoaşterea activelor şi obligaţiilor în scopul calculului solvabilităţii a companiilor de asigurări în Republica Moldova”. Nivelul indicatorilor obţinuţi reflectă potenţialul companiei de a face faţă obligaţiilor asumate, cât şi nivelul de siguranţă pe care societatea îl oferă asiguraţilor şi partenerilor săi. Situaţia obţinută se raportează trimestrial Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare (în continuare CNPF), în rapoartele specializate de solvabilitate. De asemenea, Regulamentul prevede obligaţia companiilor de asigurări de a prezenta, anexat la Forma A – Active, informaţii aferente tuturor activelor care formează fondul asiguraţilor sau fondul asigurătorului, și de a prezenta, la solicitarea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, documentele confirmative a informațiilor prezentate. Lucrarea dată prezintă o orientare practică al calculului solvabilităţii, bazată pe un model convenţional, a unei societăţi de asigurări din Republica Moldova. Calculul efectiv al solvabilității se realizează în cadrul unui document Excel, anexat la lucrarea dată, care poate fi utilizat pentru societățile de asigurări care practică asigurări generale sau asigurări de viaţă. Scopul principal este de a integra portofoliul de active şi obligaţii ale societăţii în modelul de calcul al solvabilităţii, prin formarea fondului asiguraţilor şi a fondului asigurătorului, de a calcula marja minimă și disponibilă de solvabilitate corespunzătoare volumului global şi genului de activitate al societăţii, şi, respectiv rata de solvabilitate. Diferenţa dintre modul de calcul al indicatorilor de solvabilitate pentru societăţile de asigurări, este condiţionată de calculul marjei minime de solvabilitate. Pentru societăţile de asigurări care practică simultan asigurări generale şi de viaţă, se vor calcul indicatori de solvabilitate separaţi, corespunzător fiecărui gen de activitate. Documentul de calcul este organizat în 23 foi de lucru interdependente, împreună formând un sistem logic de prelucrare, organizare și prezentare a informațiilor analizate. Conținutul tuturor foilor de lucru este prevăzut în conformitate cu cerințele anexei 1 a Regulamentului, și pot servi ca suport de dezvăluire și raportare a informațiilor aferente activelor societăților de asigurări, prezentate anexat la rapoartele de solvabilitate. Modelul este format din:
Organizarea structurii documentului se bazează pe formule, care nu au doar destinația de a efectua calcule în cadrul foilor de lucru, dar și de a asigura completarea automatizată a formelor generalizatoare și a rapoartelor specializate, în baza indicatorilor obținuți în cadrul documentului. Prelucrarea documentului de către utilizatori este limitată la:
Calculul valorii activelor admise la acoperirea rezervelor tehnice, a marjei minime de solvabilitate şi a fondului asigurătoruluiElementul determinant al calculului valorii activelor cu care participă la formarea fondului asigurătorului este plafonul global. Acesta este necesar pentru a stabili nivelul plafonului individual și de ansamblu pentru fiecare categorie de active, admise să reprezinte fondul asiguraților. Conform prevederilor Regulamentului, indicatorul dat se determină conform următoarei relaţii: Relația 1
Plafonul Global = Rezerve tehnice brute - Cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute + Marja de Solvabilitate MinimăPentru a putea expune mai clar modul de recunoaştere a activelor companiei în scopul solvabilităţii, se va anticipa calculul nivelului plafonului global (Anexa 3). Indicatorii necesari determinării plafonului global sunt prezentaţi în tabelul de mai jos: Tabelul 1
Calculul plafonului global al societăţii
Nivelul obţinut al acestui indicator reprezintă valoarea globală a afacerii societăţii de asigurări, în dependenţă de care se va determina valoarea activelor admise să acopere rezervele tehnice și marja de solvabilitate minimă. Valoarea finală a indicatorilor calculați în foile de lucru, pentru toate activele dintr-o anumită categorie, sunt preluați în cadrul registrelor generalizatoare „Recunoașterea activelor” și „Active neadmise și limitate la solvabilitate”, și în unele cazuri – în formele de raportare. La finisarea dezvăluirii informațiilor aferente unui anumit tip de active, este necesar a se verifica modul cum valoarea acestora a fost repartizată în cadrul formelor generalizatoare ale calcului solvabilității și în formele de raportare (Anexa 8 și Anexa 9). Activele nematerialeConform prevederilor Regulamentului, activele nemateriale sunt recunoscute la valoarea zero pentru calculul solvabilităţii, cu excepţia programelor soft, care sunt admise a participa la formarea fondului asigurătorului în mărimea valorii recunoscute.
Foaia de calcul 1
![]() Valoarea recunoscută a programelor soft se determină conform ajustărilor prevăzute de Regulament reieșind din anului calendaristic efectiv de procurare. Valoarea finală obţinută pentru toate activele care satisfac cerinţele normative, se admite a participa în fondul asigurătorului. Valoarea altor active nemateriale, cât şi amortizarea calculată a acestora nu sunt recunoscute la calculul solvabilităţii. Din calculele prezentate (Foaia de calcul 1), rezultă că sunt recunoscute în scopul solvabilităţii programe soft în mărime de 14 500 lei (total, col.7), iar valoarea activelor din această categorie, neadmise la calculul solvabilităţii constituie 45.900,00 lei (total, col.8). Valoarea celorlalte active nemateriale şi a amortizării acestora, în mărime respectiv de 6 557,31 lei (Anexa 8, col.2 rd.1) şi (34 957,31) lei (Anexa 8, col.2 rd.3), nu participă la calculul solvabilităţii (Anexa 8 şi Anexa 9). Activele materiale pe termen lungReglementările de solvabilitate aferente activelor materiale pe termen lung se răsfrâng în mod diferit asupra anumitor categorii de active din această clasă. Astfel, sub incidenţa prevederilor Regulamentului cad următoarele active:Reglementările de solvabilitate aferente activelor materiale pe termen lung se răsfrâng în mod diferit asupra anumitor categorii de active din această clasă. Astfel, sub incidenţa prevederilor Regulamentului cad următoarele active:
Alte active materiale pe termen lung, cu excepţia celor menţionate mai sus, nu sunt tratate în mod direct de prevederile Regulamentului, fapt ce determină ca valoarea acestora să fie atribuită fondului asigurătorului. Conform Regulamentului, compania poate acoperi o parte din rezervele tehnice şi din alte obligaţii ale acesteia, cu valoarea clădirilor şi terenurilor de care dispune. Suplimentar, în contextul Regulamentului, clădirile şi terenurile care se află suficient de aproape unele de altele sunt considerate a fi un singur activ, pe când în evidenţa contabilă acestea sunt evaluate ca active separate. Foaia de calcul 2
![]() Calculul valorii admise a terenurilor, clădirilor şi a clădirilor cu terenuri este limitată de doi factori:
Astfel, din totalul clădirilor şi terenurilor deţinute de Societate, în valoare de 19 600 000 lei (total col.9), 6 688 000 lei participă la formarea fondului asiguraţilor (total col.10) şi 12 912 000 lei la formarea fondului asigurătorului (total col.11). Calculatoare şi echipament electronicAbordările Regulamentului aferente calculatoarelor şi echipamentului electronic sunt similare programelor soft, din componenţa activelor nemateriale. Pentru calculul valorii acestora în scopul solvabilității, este necesar prezentarea detaliilor aferente fiecărui activ din această categorie în cadrul Registrului de evidență a calculatoarelor și a echipamentului electronic (denumirea, contul contabil de evidență, categoria, anul de achiziție, valoarea de intrare și uzura acumulată).Foaia de calcul 3
![]()
Mobila şi obiectele de inventarReglementările aferente activelor care fac parte din categoria dată prevăd imposibilitatea acestora de a participa la acoperirea obligaţiilor societăţii.
Investiţiile societăţilor de asigurări în valori mobiliare sunt grupate în patru categorii, fapt ce influenţează valoarea cu care sunt recunoscute în fondul asiguraţilor. Determinarea atribuirii activelor unei anumite categorii de valori mobiliare, se efectuează reieșind din informațiile prezentate în Registrul de evidență a valorilor mobiliare (denumirea, contul sintetic de evidență a activelor, dacă acesta cade sau nu sub incidența art. 34 al Legii cu privire la asigurări, emitentul, IDNO al emitentului, categoria, termenul de deținere, valoarea de bilanț).
Foaia de calcul 4
![]() Acumularea informaţiilor referitor la fiecare activ recunoscut în evidenţa financiară ca mobilă (denumirea, contul contabil de evidență, valoarea de intrare și uzura cumulată) se efectuează în Registrul de evidenţă a mobilierului (Foaia de calcul 4). Astfel, menţionăm că din cadrul activelor materiale pe termen lung mobila şi obiectele de inventar, respectiv în valoare de 73 533,67 lei (total col.5) şi 10 000,00 lei (Anexa 1 col.2 rd.7), nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii (Anexa 1 şi Anexa 9). Activele financiareDin componenţa activelor financiare, activele care au abordări specifice sunt valorile mobiliare cât şi depozitele şi investiţiile în instituţii financiare licenţiate de BNM.Valorile mobiliareFoaia de calcul 5
![]() Determinarea valorii activelor în scopul solvabilității, verifică concomitent trei condiţii, şi anume:
Foaia de calcul 6
Tabel de calcul a valorii activelor mobiliare, cu care participă în fondurile de solvabilitate
![]() Calculul valorii activelor, prezentate în Registrul valorilor mobiliare, admise la formarea fondului asiguraţilor este prezentat în Foaia de calcul 6, cu structurarea activelor în dependenţă de categoria valorilor mobiliare la care se atribuie. Rezultatul calculelor aferente valorilor mobiliare în scopul solvabilității este prezentat mai jos: Tabelul 2
Sinteza calculelor în scopul solvabilității a valorilor mobiliare
Depozite şi investiţii în instituţii financiare licenţiate de BNMDepozitele unei societăţi de asigurare pot participa atât la acoperirea rezervelor tehnice, cât şi la acoperirea celorlalte obligaţii ale societăţii. Principiile care stau la baza determinării valorii cu care acestea participă în fondurile asiguraţilor şi în fondul asigurătorului sunt asemănătoare celor ale valorilor mobiliare.În Registrul de evidenţă al depozitelor (Foaia de calcul 7) se dezvăluie informațiile aferente fiecărui activ din această categorie, și anume, dacă acesta cade sau nu sub incidența art. 34 al Legii cu privire la asigurări, contul sintetic de evidență a activelor, valuta, contractul de depozit, perioada de valabilitate, instituția în care sunt depuse activele, și soldul la data raportării. Valoarea activelor care pot participa în fondul asiguraţilor, se calculează pentru depozitele deţinute în aceeaşi instituţie financiară în limita pragului individual (tabelul din partea superioară a Foii de calcul 7). Concomitent se verifică condiţia de a nu depăşi pragul pe ansamblul activelor din această categorie (tabelul din partea superioară a Foii de calcul 7). Diferența dintre valoarea de bilanț și valoarea admisă în fondul asiguraților se atribuie fondului asigurătorului. Foaia de calcul 7
![]() Astfel, din total depozite prezentate în Foaia de calcul 8 în valoare de 19 000 000 lei (total, col.8), în fondul asiguraţilor au fost admise 10 976 000 lei (total, col.9), şi în fondul asigurătorului - 8 024 000 lei (total, col.10). Foaia de calcul 8
Tabel de calcul a valorii depozitelor, cu care participă în fondurile de solvabilitate
![]() Creanţele pe termen lung, reflectate în bilanţul contabil în componenţa activelor financiare, vor fi tratate în paragraful 1.5 „Creanţele”. Alte active financiare, care nu au fost tratate anterior, se atribuie fondului asigurătorului, valoarea cărora se calculează ca diferenţă dintre soldul indicat în bilanţ aferent conturilor de evidenţă a activelor financiare şi valoarea activelor din această categorie cărora le sunt atribuite abordări specifice. Stocurile de mărfuri şi materialeUnele active din componenţa stocurilor de mărfuri şi materiale pot participa la acoperirea obligaţiilor societăţii cu excepţia rezervelor tehnice, iar altele nu sunt permise a participa la calculul solvabilităţii.Din prima categorie fac parte obiectele de mică valoare şi scurtă durată, exclusiv obiectele de inventar, şi mărfurile. Obiectele de inventar din componenţa obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, şi materialele nu sunt recunoscute a participa la calculul solvabilităţii. Astfel, din componenţa stocurilor de mărfuri şi materiale (Anexa 1, Anexa 8 şi Anexa 9):
CreanţeleCreanţele sunt o categorie specială de active, întrucât valoare acestora poate participa sau poate fi exclusă de la formarea fondurilor de solvabilitate. Clasificaţia creanţelor prevăzută de Regulament, reprezintă factorul determinant al calculului valorii admise a activelor în scopul solvabilităţii, şi anume:
Creanţele aferente primelor subscriseCreanţele aferente primelor subscrise pot fi considerate active specifice ce participă la calculul solvabilităţii, reieşind din particularităţile acordate acestora de către abordările Regulamentului. În Registrul de evidenţă a creanţelor aferente primelor subscrise trebuie specificate creanţele aferente fiecărui debitor pe fiecare contract de asigurare și tranșa de plată în parte, pentru a satisface cerinţele de admitere în fonduri. Suplimentar, se indică dacă acestea cad sau nu sub incidenţa art. 34 al Legii cu privire la asigurări, contractul de asigurare, data scadenței și valoarea creanței.Foaia de calcul 9
![]() Valoarea recunoscută a activelor care participă la formarea fondului asiguraților se determină în limita plafonului individual și de ansamblu calculată pentru creanțele deținute de fiecare debitor și pe total, în partea superioară a Foii de calcul 9. Diferența dintre valoarea de bilanț a creanțelor aferente primelor subscrise, valoarea admisă în fondul asiguraților și valoarea nerecunoscută în scopul solvabilității se atribuie fondului asiguraților. Foaia de calcul 10
Tabel de calcul a valorii creanțelor aferente primelor subscrise, cu care participă în fondurile de solvabilitate
![]() Din datele prezentate în Registrul de evidenţă a creanţelor aferente primelor subscrise (Foaia de calcul 9 şi Foaia de calcul 10), observăm că:
Creanţele de la reasigurătoriRegulamentul menţionează că creanţele de la reasigurători sunt recunoscute în scopul solvabilităţii în măsura în care acestea, la data raportării, au un termen de scadenţă nu mai mare de 90 de zile. Valoarea recunoscută a acestora participă la formarea fondului asigurătorului.Foaia de calcul 11
![]() În Registrul de evidenţă a creanţelor de la reasigurători, sunt prezentate informaţiile aferente activelor din categoria respectivă (debitorul, contul sintetic de evidență, nr. contractului, data scadenței, și valoarea creanței), în baza cărora se determină dacă activele participă sau nu la calculul solvabilităţii. Din componenţa creanţelor reasigurătorilor deţinute de către Societate (Foaia de calcul 11), valoarea activelor admise a participa la fondul asigurătorului constituie 1 000 000 lei (total col.6), iar valoarea celor excluse de la calculul solvabilităţii este în mărime de 500 000 lei (total col.7). Avansuri acordatePrevederile Regulamentului aferente avansurilor acordate sunt similare creanţelor de la reasigurători, şi anume, sunt admise în fondul asigurătorului doar acele active care, la data raportării, nu au un termen de acordare mai mare de 90 de zile. Deoarece aceste active participă la calculul solvabilităţii, societatea este obligată să prezente informaţii detaliate aferente fiecărui activ din această categorie (debitorul, contul contabil de evidență, IDNO al debitorului, data acordării avansului, și valoarea avansului).Foaia de calcul 12
![]() Creanţe şi avansuri irecuperabile, avansuri acordate personaluluiActivele din categoria avansurilor şi a creanţelor irecuperabile nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii. Determinarea valorii acestora se efectuează de către departamentul contabilitate, indicând rezultatul obţinut în Registrul de evidenţă a activelor neadmise la calculul solvabilităţii (Foaia de calcul 14), în spaţiile corespunzătoare tipului acestora.Evidenţa contabilă a avansurilor acordate personalului este organizată în cadrul creanţelor pe termen scurt ale personalului. Aceste active sunt recunoscute în baza contractului individuale de muncă. La această categorie se atribuie şi creanţele aferente contribuţiilor individuale de asigurări sociale spre reţinere din salariu și creanțele ale titularilor de avans. Valoarea totală a activelor se indică în Registrul „Total Active” (Anexa 1), care ulterior este inclusă în componenţa activelor limitate şi neadmise la calculul solvabilităţii (Anexa 9). Societatea nu deţine creanţe şi avansuri irecuperabile, iar valoarea avansurilor acordate personalului în mărime de 150 000 lei (Anexa 1, col.2, rd.32) au fost excluse din calculul solvabilităţii. Mijloace băneşti şi alte active similare lorActivele din componenţa mijloacelor băneşti se împart în două categorii:
Sunt recunoscute la calculul solvabilităţii, mijloacele băneşti nelegate, care pot servi ca mijloc de acoperire a obligaţiilor societăţii. Mijloacele băneşti legate reprezintă mijloace băneşti care aparţin întreprinderii, dar care nu pot fi utilizate din anumite cauze (conturi sechestrate şi blocate, solduri de compensare a mijloacelor băneşti pe conturile întreprinderii sub formă de gaj garantat de creditul bancar). Acestea pot fi delimitate în:
Foaia de calcul 13
![]() Conform rezultatelor calculelor valorii activelor date în scopul solvabilității reiese că 3 520 000 lei (Foaia de calcul 13, total, col.2) au fost admise în fondul asiguraților, pe când în fondul asigurătorului nefiind alocate anumite active din această categorie. Activele similare mijloacelor băneşti sunt admise în valoare totală la formarea fondului asigurătorului, în mărimea valorii recunoscute. Alte activeDin cadrul altor active fac parte activele bilanţului contabil al societăţii de asigurări ce nu au fost tratate anterior în scopul determinării valorii admise recunoscută în scopul solvabilităţii. În cadrul acestei categorii, pot fi menţionate:
Cheltuieli reportate şi de achiziţie, şi partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipateConform prevederilor Regulamentului, cheltuielile reportate şi de achiziţie fac parte din activele neadmise la calculul solvabilităţii. Valoarea de bilanţ a acestora este inclusă în Registrul activelor neadmise (Foaia de calcul 14), care ulterior sunt prezentate în registrul generalizator al activelor limitate şi neadmise la solvabilitate (Anexa 9). La data raportării, Societatea nu dispune de cheltuieli de achiziţii. Foaia de calcul 14
![]() Partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate, de asemenea, nu sunt admise la calculul solvabilităţii, cu toate că în bilanţului societăţilor de asigurări nu sunt prevăzuţi asemenea indicatori şi SNC nu definesc noţiunile date. Cota reasigurătorului în rezervele tehnice brutePolitica de reasigurare a unei societăţi de asigurări are scopul de a reduce partea de responsabilitate pentru portofoliul de riscuri preluate în asigurare, prin predarea unei părţi din risc unui reasigurător. Partea de risc asumată de reasigurător este recunoscută şi evaluată ca cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute şi participă la formarea fondului asiguraţilor. Societatea dispune de active din această categorie în mărime de 1 440 000 lei (Anexa 1, col.2, rd.20). Alte activeActivele din cadrul bilanţului societăţii de asigurări, care nu au fost abordate anterior din prisma Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor), participă la formarea fondului asigurătorului. Prin urmare, concluzionăm că din totalul activelor deţinute de către Societate la data raportării, în mărime de 62 979 400 lei (Anexa 8, total, col.2):
Recunoaşterea obligaţiilorObligaţiile unei societăţi de asigurări reprezintă portofoliul de angajamente asumate de către societate faţă de părţi terţe. Acestea se clasifică în două categorii:
Astfel, analizând Forma O-Obligaţii (Anexa 2) a Societăţii, putem menţiona că rezervele tehnice ale companiei constituie în 13 880 000 lei ce formează la rândul lor Fondul asiguraţilor. Mărimea Rezervei Primei Necâştigate este de 10 000 000 lei, Rezerva de daune declarate dar nesoluţionate şi Rezerva de daune neavizate respectiv în valoare de 2 000 000 şi 1 880 000 lei. Alte obligaţii ale companiei constituie 26 430 000 lei, formând Fondul asigurătorului. Calculul marjei de solvabilitate minimeConform prevederilor Regulamentului, marja de solvabilitate minimă reprezintă nivelul fondurilor proprii pe care asigurătorul (reasigurătorul) este obligat să-l deţină şi să-l menţină în permanenţă. Mărimea marjei de solvabilitate minime nu poate fi mai mică decât mărimea capitalului social minim stabilit prin lege. Modul de calcul a marjei minime de solvabilitate pentru asigurările de viaţă diferă de calculul indicatorilor pentru societăţile care practică asigurări generale. Marja de solvabilitate minimă calculată pentru asigurări generaleMarja de solvabilitate minimă, pentru companiile de asigurări care practică asigurări generale, se calculează conform instrucţiunilor Regulamentului în Forma MSM_G (Anexa 5). Marja de solvabilitate minimă se calculează ca valoare maximă dintre marja de solvabilitate minimă calculată în baza primelor, marja de solvabilitate minimă calculată în baza daunelor apărute şi capitalul social minim. Foaia de calcul 15
![]() Marja de solvabilitate minimă calculată în baza primelor subscrise în ultimele 12 luni, se apreciază pentru fiecare tip de asigurare, şi constituie valoarea maximă dintre primele brute subscrise ajustate cu un coeficient de corectare şi primele nete subscrise, la care, ulterior se aplică cota de 20%. Primele brute reprezintă suma dintre primele brute subscrise din asigurarea directă şi primele primite în reasigurare. Primele nete se calculează reieşind de la primele brute minus primele transmise în reasigurare. Coeficienţii de corectare sunt prezentaţi în anexele de calcul a marjei minime de solvabilitate ale Regulamentului. Marja de solvabilitate minimă calculată în baza daunelor apărute în ultimele 12 luni, se calculează ca valoare maximă dintre daunele apărute brute aferente fiecărui tip de asigurare ajustate cu un coeficient de corectare şi daunele apărute nete corespunzătoare, la care, ulterior se aplică cota de 30%. Daunele apărute brute se calculează ca sumă dintre daunele plătite pe riscurile din asigurarea directă şi pentru riscurile primite în reasigurare, plus modificarea rezervelor de daune nesoluţionate. Daunele apărute nete sunt determinate ca diferenţă dintre daunele apărute brute, cota reasigurătorului în daune pe riscuri transmise în reasigurare şi modificarea cotei reasigurătorului în rezervele de daune brute. Capitalul social minim se consideră a fi cel reglementat de Legea cu privire la asigurări. Informaţiile necesare calculului marjei de solvabilitate sunt prezentate în Foaia de calcul 15. Astfel, pentru societate analizată, marja minimă de solvabilitate constituie 15 000 000 lei (Anexa 5, col.8, rd.20). Această valoare reprezintă valoarea minimă a activelor libere de obligaţii de care trebuie să dispună compania pentru a-şi putea continua activitatea. Marja de solvabilitate minimă calculată pentru asigurări de viaţăCompaniile de asigurări de viaţă calculează marja de solvabilitate minimă ca cea mai mare valoare dintre marja de solvabilitate 1 (MSM_1) şi capitalul social minim. Ca şi în cazul companiilor de asigurări generale, capitalul social minim este reglementat de către Legea cu privire la asigurări. MSM_1 este un indicator ce reprezintă suma produsului dintre rezervele matematice după cedările în reasigurare, rata 1 şi factorul 1; şi produsul dintre suma la risc după cedările în reasigurare, rata 2 şi factorul 2. Rata 1 se calculează ca maxim dintre 0.85 (85%) şi raportul dintre rezervele matematice după deducerea cedărilor în reasigurare şi rezervele matematice brute. Rata 2 reprezintă valoarea maximă dintre 0.5 (50%) şi raportul dintre suma la risc reţinută ca obligaţie după cedările în reasigurare şi suma la risc brută. Factorul 1 şi 2 sunt indicatori indicaţi în tabelul ajutător la Forma MSM_V anexată la Regulament. Calculele marjei de solvabilitate minime pentru societățile de asigurări care practică asigurări de viață, se efectuează în Forma MSM_V (Anexa 6), reieșind din informațiile prezentate în forma de acumulare a surselor de informații pentru calculul MSM_V (Foaia de calcul 16). Rezultatele obținute indică un nivel al marjei de solvabilitate pentru asigurările de viață în mărime de 22 500 000 lei (Anexa 6, rd.29, col.11). Foaia de calcul 16
![]() Calculul ratei de solvabilitateCalculul ratei de solvabilitate este prezentat în Forma MSD RS (Anexa 7), care este o formă de generalizare a indicatorilor de solvabilitate obţinuţi anterior din Forma A – Active (Anexa 3), O – Obligaţii (Anexa 4), şi MSM (Anexa 5 şi Anexa 6). La determinarea ratei de solvabilitate, participă doi indicatori şi anume:
Conform art. 12 şi 13 a Regulamentului, companiile de asigurări sunt obligate, până la data de 30 iunie 2012, să menţină în permanenţă rata de solvabilitate la un nivel nu mai mic de 100%, iar după această dată, societățile de asigurări generale și de viață trebuie să mențină un nivel nu mai mic de respectiv 125% și 110%. De asemenea, societățile trebuie să calculeze şi să monitorizeze lunar marja de solvabilitate minimă şi marja de solvabilitate disponibilă. În practica țărilor europene este stabilit că, societățile de asigurări generale cu nivelul normativ al ratei de solvabilitate, situat:
Director executiv al FlagMAN-D, Dolghi Vladimir, drd., auditor licenţiat, magistru în contabilitate
Senior auditor al FlagMAN-D, Macovei Tatiana, drd., magistru în contabilitate
Auditor junior al FlagMAN-D Şişcanu Lina, magistru în economie
Bibliografie
AnexeAnexa 1 „Total Active”![]() Anexa 2 „Total Obligaţii”![]() Anexa 3 Forma „A - Active”![]() Anexa 4 Forma „O - Obligaţii”![]() Anexa 5 Forma MSM_G![]() Anexa 6 Forma MSM_V![]() Anexa 7 Forma MSD_RS![]() Anexa 8 Recunoaşterea activelor![]() Anexa 9 Active limitate şi neadmise la solvabilitate![]() |
Istoricul dezvoltării solvabilității companiilor de asigurări
Riscul şi influenţa acestuia asupra activităţii manageriale a societăţii de asigurări
Societăţile de asigurări, prin natura activităţii lor şi prin varietatea operaţiunilor desfăşurate, sunt expuse unei multitudini de riscuri. În primul rând, companiile de asigurări trebuie să facă faţă unor riscuri specifice domeniului lor de activitate: riscuri generate de subscrierea primelor de asigurare, de dimensionarea eronată a rezervelor tehnice, de schimbările imprevizibile ale frecvenţei daunelor, de daunele catastrofale, de reasigurarea inadecvată, etc. De asemenea, ele se pot confrunta şi cu o serie de riscuri de natură generală, comune tuturor tipurilor de afaceri: management incompetent sau administrare defectuoasă a strategiilor de dezvoltare.
![]() Noţiunea de risc este specifică domeniului asigurărilor, constituind un element esenţial al contractului de asigurare. Semnificaţiile noţiuni de risc în asigurări sunt variate:
Sub aspect juridic, riscul constituie eveniment viitor, posibil dar incert, al cărui moment de apariţie este nedeterminat şi aflat în afara influenţei şi voinţei părţilor, contra căruia asiguratul îşi ia măsura de protecţie prin încheierea asigurării. Nu sunt riscuri asigurabile evenimente petrecute în trecut sau a căror apariţie este imposibilă, după cum nu sunt riscuri asigurabile evenimente a căror apariţie este sigură.
Sub aspect tehnic, riscul este caracterizat prin probabilitatea de producere a evenimentului respectiv şi prin volumul acestuia. Probabilitatea de producere a evenimentului agreat în asigurare se determină pe baza legilor statisticii aplicate la constatările făcute asupra unui număr mare de cazuri întâmplate în trecut în împrejurări comparabile. Pe baza observaţiilor statistice se estimează volumul maxim al pagubelor posibile, deci a riscului maxim, în funcţie de care se estimează volumul şi nivelul acoperirii.
Riscul constituie element al unei asigurări numai dacă îndeplineşte anumite condiţii juridice, tehnice, economice, condiţii care stau la baza unui risc asigurabil, aşa cum se relevă în continuare:
Existenta riscului sub toate formele sale atrage după sine necesitatea asigurărilor, care au rolul de a permite oamenilor, dacă nu evitarea riscului, cel puţin diminuarea sau înlăturarea consecinţelor sale.
Având în vedere complexitatea activităţii de asigurare, elaborarea unei metodologii general acceptate de clasificare a riscurilor la nivelul pieţei asigurărilor este dificilă, poate chiar imposibilă. O clasificare care se prestează unei companii poate fi improprie alteia. Modul în care un asigurător îşi grupează riscurile cu care se confruntă depinde de natura, dimensiunea şi complexitatea activităţii desfăşurate. Unele dintre companiile mari de asigurări, care folosesc proceduri avansate de management al riscului, îşi împart riscurile financiare în riscuri specifice activităţii de asigurare şi riscuri operaţionale. Într-un studiu realizat pentru Comisia Europeană, riscurile cu care se confruntă asigurătorii sunt structurate în funcţie de nivelul la care apar, astfel:
Gama completă a riscurilor la care este expus un anumit asigurător depinde de circumstanţele individuale ale acestuia. În această categorie se includ:
2. Riscurile sistematice (specifice pieţei asigurărilor) sunt riscurile generate de factorii externi care afectează piaţa asigurărilor în ansamblu. În majoritatea cazurilor, asigurătorul nu are capacitatea de a controla aceste riscuri. În această categorie includem:
Din considerentele menţionate mai sus, sunt considerate riscuri-cheie la care este expusă o companie de asigurări următoarele: riscul de subscriere, de credit, al reasigurării, al necorelării activelor cu pasivele, al rezervelor, jurisdicţional şi legislativ şi al ratei dobânzii.
Tabelul 1 reflectă modul în care riscurile-cheie influenţează poziţia financiară a unei companii de asigurări. Tabelul 1
Impactul financiar al riscurilor-cheie
Gradul de corelare a riscurilor prezintă o importanţă deosebită pentru estimarea impactului potenţial al acestora. De aceea, riscurile la care este expusă o companie de asigurări nu trebuie analizate în mod izolat.
În cazul expunerii concomitente la mai multe riscuri, există posibilitatea apariţiei efectului de sinergie. Datorită acestui efect, consecinţele expunerii simultane la mai multe riscuri sunt mai ample şi mai complexe decât suma consecinţelor fiecărui risc ce ameninţă individual o companie. Riscurile sistemice şi cele sistematice nu sunt independente şi au de regulă impact asupra activelor şi obligaţiilor asigurătorului şi asupra anumitor clase de asigurări. Există o strânsă corelaţie între influenţele factorilor sociali, tehnologici, ale modificărilor intervenite pe piaţă şi ale performanţelor economice. În sectorul asigurărilor generale, recesiunea economică poate afecta atât numărul poliţelor reînnoite, cât fi pe cel al contractelor nou-încheiate. Diminuarea valorii investiţiilor conduce la rezultate mai slabe din investiţii, iar creşterea ratei şomajului are influenţe negative asupra frecvenţei daunelor în cazul multor tipuri de asigurări. Alte interacţiuni apar şi prin efectele inflaţiei, care afectează nivelul daunelor şi este puternic corelată cu ratele de dobândă şi cu preţurile titlurilor de valoare. În ultimii ani, prin folosirea tehnicilor de modelare a riscurilor, companiile mari de asigurări au descoperit informaţii noi referitoare la interacţiunea dintre riscuri. Clasificarea riscurilor de mai sus prezintă o imagine de ansamblu asupra factorilor de risc interni şi externi la care este expus un asigurător. Cu toate acestea expunerea la risc diferă considerabil de la o companie la alta, în funcţie de tipurile de produse practicate, de programul de reasigurare, de strategia de investiţii, etc. Pentru ca o companie să fie capabilă să preîntâmpine dificultăţile legate de solvabilitate, aceasta trebuie să fie conştientă de impactul potenţial al principalelor riscuri la care este expusă şi de eficienţa procedurilor interne de management al riscului. Bibliografie:
Senior auditor al FlagMAN-D, Macovei Tatiana, drd., magistru în contabilitate
|
Particularitățile organizării contabilității operațiunilor de plasarea riscurilor în asigurare
În condițiile de instabilitate economico-financiare și risc sporit se intensifică necesitatea de protejare a proprietății patrimoniale, deci crește cererea la produsele de asigurare. Numai în 2010 comparativ cu 2009 valoarea primelor brute subscrise din asigurarea directă crește de la 813,19 mln. lei la 913,53 mln. lei, ceea ce reprezintă o creștere de 112,34%.
Astfel apare necesitatea perfecționării pieții asigurărilor.
Un pas important în acest sens este apariția unor noi participanți ai acestui segment, adică a intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări. Aceștia joacă un rol central în distribuirea produselor de asigurare și reasigurare.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 407-XVI din 21 decembrie 2006 cu privire la asigurări (în continuare Lege cu privirea la asigurări), activitatea brokerilor şi agenţilor de asigurare nu era supusă autorizării şi supravegherii.
Ca urmare a operării modificărilor legislative, a fost introdusă licenţierea brokerilor de asigurare şi au fost stabilite anumite cerinţe faţă de activitatea acestora şi a agenţilor de asigurare.
În prezent pe teritoriul Republicii Moldova activează 64 (luna mai 2011) de brokeri de asigurare și/sau reasigurare.
În conformitate cu prevederile Legii cu privire la asigurări activitate de intermediere în asigurări şi/sau în reasigurări este activitate care constă din prezentarea sau propunerea contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare, din alte acţiuni de pregătire a încheierii unor astfel de contracte, din încheierea lor, sau de contribuţie la gestionarea contractelor, în special în cazul solicitării de daune.
Aceste activităţi nu se consideră de intermediere în asigurare şi/sau în reasigurare în cazul în care sânt îndeplinite de un asigurător sau de un angajat al lui care acţionează sub responsabilitatea asigurătorului. Nu se consideră activităţi de intermediere în asigurări şi/sau în reasigurări nici următoarele: furnizarea ocazională de informaţii, în contextul unor alte activităţi profesionale al căror scop nu rezidă în oferirea de asistenţă clienţilor în vederea încheierii sau administrării unui contract de asigurare şi/sau reasigurare, administrarea daunelor unui asigurător (reasigurător) la nivel profesional şi nici compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a solicitărilor de daune.
Pe când intermediarii în asigurări sânt persoanele fizice sau juridice ce desfăşoară activitate de intermediere în asigurări în schimbul unei remuneraţii şi au calitatea de brokeri de asigurare sau de agenți de asigurare.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică ce desfăşoară activitatea profesională în baza mandatului acordat de asigurător, având dreptul să încheie, în numele şi din contul asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat, fără să aibă calitatea de asigurător, reasigurator sau de broker de asigurare şi/sau de reasigurare.
Brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare este persoana juridică înregistrată în Republica Moldova care negociază pentru clienţii săi persoane fizice sau persoane juridice, asiguraţi (reasiguraţi) sau potenţiali asiguraţi (reasiguraţi), încheierea de contracte de asigurare (reasigurare) şi care acordă asistenţă pe durata derulării contractelor sau în legătură cu regularizarea daunelor, după caz.
Pentru 2010 valoarea primelor de asigurări intermediate de brokerii în asigurări au constituit 21,49% (196,27: 913,53 mln. lei) din total prime de asigurare subscrise.
Odată cu creșterea numărului intermediarilor în asigurări și în conformitate cu cerințele Art. 49, alin. (8) al Legii cu privire la asigurări apare necesitatea constituirii unui cadru normativ, care ar reglementa modul de ținere a evidenții contabile al acestui sector, dat fiind faptul ca activitatea de intermediere în asigurări se caracterizează printr-un șir de particularități.
În continuare vom analiza modul de contabilizare și documentare a operațiunilor economice legate de încheierea contractelor de asigurare. Evidența contabilă a operațiunilor de intermediere în asigurări, trebuie efectuate în așa mod încât aceasta să furnizeze informația necesară pentru:
a) evidența decontărilor cu asigurații, atât persoane fizice cât și persoane juridice;
b) evidența decontărilor cu asistenții în brokeraj;
c) evidența decontărilor cu companiile de asigurări;
d) întocmirea raportului privind activitatea de bază a intermediarului în asigurări şi/sau reasigurări și raportului privind activitatea intermediarului în asigurări şi/sau reasigurări prin personal propriu, asistenţi în brokeraj şi/sau subagenţi.
Pentru atingerea scopului pus în față propunem deschiderea grupelor și următoarelor conturi și subconturi a contabilității de gestiune și a conturilor extrabilanțiere:
Prin urmare, se vor întocmi următoarele înregistrări contabile:
1. Încheierea contractelor de asigurare
La etapa data are loc semnarea contractului de asigurare și eliberarea poliței de asigurare. Valoarea polițelor de asigurare pe contractele intermediate timp de o perioadă de gestiune, de regulă o lună calendaristică, se acumulează în creditul contului 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”.
În dependență de modul de achitare putem delimita următoarele situații:
Debit contul 229 „Alte creanțe pe termen scurt”, subcontul 229.5 „Creanțele pe termen scurt pe contractele de asigurare”
Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”
Debit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.3 „Prima brută subscrisă încasată direct de asigurător”
Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”
Datorită înregistrării date intermediarul de asigurări dispune de o informație completă, astfel știe cu exactitate ce contracte au fost achitate la asigurător și în ce cuantum. Un alt avantaj al acestei înregistrări este acumularea informație necesară pentru întocmirea rapoartelor specializate prezentate de intermediari trimestrial până la data de 25 a lunii următoare trimestrului de gestiune.
Prima de asigurare urmează a fi achitată la asistent – similar cazului precedent, aici se utilizează un cont suplimentar pentru colectarea valorii totale a primelor de asigurare intermediate de asistent, care ulterior în baza actului de îndeplinire a lucrărilor de intermediere în asigurări și a facturii eliberate de broker va trece în contul datoriei asistentului (operațiunea 3). Asigurații care au efectuat achitarea la asistent vor primi de la acesta factura. Brokerul, respectiv va efectua următoarea înregistrare contabilă:
Debit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.2 „Prima brută subscrisă intermediată de asistenții în brokeraj” Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”
Înregistrările de mai sus sunt efectuate fără a lua în considerație de cine au fost intermediate contractele de asigurare, de personalul propriu al intermediarului sau de asistenții acestuia. Astfel, pentru acumularea separată a informației cu privire la valoarea primelor de asigurare intermediate de personalul propriu sau asistentul în brokeraj, pe lângă înregistrările de mai sus urmează a reflecta:
Debit contul 961 „Prima subscrisă prin personal propriu”
Debit contul 962 „Prima subscrisă prin asistenți”
2. Încasarea primei de asigurare pentru produsele de asigurare achiziționate direct de intermediarul de asigurări:
Debit contul 241 „Casa” sau
Debit contul 242 „Conturi curente în valută națională”
Credit contul 229 „Alte creanțe pe termen scurt”, subcontul 229.5 „Creanțele pe termen scurt pe contractele de asigurare”
3. Actul de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări încheiat cu asistenții în brokeraj
La finele fiecărei luni brokerul de asigurare semnează un act de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări încheiat cu asistenții în brokeraj, care cuprinde informații cu privire la volumul serviciilor prestate de asistenții în brokeraj, adică valoarea primei de asigurare intermediate precum și cuantumul comisionul asistentului (procent din valoarea primelor subscrise, în conformitate cu prevederile contractului de asistență în brokeraj încheiat de părți).
Pe lângă acestea actul ar trebui să conțină și informații cu privire la modul de achitare a primelor de asigurare, dat fiind faptul că de așa o informație depinde calculul datoriei/creanței asistentului. Astfel se vor reflecta următoarele înregistrări contabile:
Debit contul 229 „Alte creanțe pe termen scurt”, subcontul 229.6 „Creanțele pe termen scurt ale Asistenților în asigurări”
Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.2 „Prima brută subscrisă intermediată de asistenții în brokeraj”
Credit contul 962 „Prima subscrisă prin asistenți”
Debit contul 711 ”Costul vânzărilor”, subcontul 711.3 „Costul serviciilor prestate”
Credit contul 539 ”Alte datorii pe termen scurt”, subcontul 539.5 „Datorii pe termen scurt ale Asistenților în asigurări”
4. Actul de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări încheiat cu companiile de asigurări
Lunar intermediarul prezintă companiilor de asigurări un raport cu privire la volumul serviciilor îndeplinite și semnează un act de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări. Ca și în cazul precedent acest document trebuie să conțină suficientă informație cu privire la serviciile îndeplinite, cum ar fi numărul de contracte intermediate, prima brută subscrisă, modul de achitare a acesteia, cuantumul comisionului etc.
Astfel se vor reflecta următoarele înregistrări contabile:
Debit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”
Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.3 „Prima brută subscrisă încasată direct de asigurător”
Debit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”
Credit contul 539 ”Alte datorii pe termen scurt”, subcontul 539.4 „Datorii pe termen scurt ale Asigurătorilor”
Debit contul 221 „Creanțe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”, subcontul 221.1 „Facturi de primit în țară”
Credit contul 611„Venituri din vânzări”, subcontul 611.3 „Venituri din servicii prestate”
Intermediarii în asigurări trebuie să acorde o atenție deosebită semnării actelor de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări, dat fiind faptul că anume acest document dă dreptul acestora la comisionul din valoarea primelor de asigurare subscrise, acesta conține informația necesară pentru întocmirea rapoartelor specializate etc. Dar pe lângă acest document intermediarul trebuie să dispună de facturi la valoarea primelor brute subscrise încasate sau care urmează a fi încasate de către intermediar, eliberată de companiile de asigurări, și la valoarea comisionului, eliberată de intermediar.
5. Plățile regulatorii de funcţionare achitate de brokerii de asigurări și/sau reasigurări în bugetul Comisiei Naționale a Pieţei Financiare
În conformitate cu Regulamentul cu privire la modul de percepere a taxelor şi plăţilor, aprobat prin Hotărârea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare nr.45/8 din 06 septembrie 2007, brokerii de asigurare și/sau reasigurare sunt obligați să calculeze și să achite lunar până la data de 25 a fiecărei luni calendaristice pentru luna precedentă plăți regulatorii de funcţionare, care reprezintă procent din valoarea comisionului din prima brută subscrisă pe luna precedentă. Această mărime (%) se stabilește în bugetul anual al C.N.P.F., aprobat prin hotărârea Parlamentului. Actualmente mărimea plății regulatorii de funcționare a brokerilor de asigurare și/sau reasigurare este de 0,4% (luna mai 2011) din comisioanele primite.
Prin urmare brokerul de asigurare și/sau de reasigurare va reflecta:
calculul plăților regulatorii de funcţionare, în valoare de 0,4% din comisioanele primite:
Debit contul 711 ”Costul vânzărilor”, subcontul 711.3 „Costul serviciilor prestate”
Credit contul 536 ”Datorii privind plăţile extrabugetare”, subcontul 536.3 „Plăți regulatorii de funcţionare a brokerilor de asigurare”
Achitarea plăților regulatorii de funcţionare, în valoare de 0,4% din comisioanele primite:
Debit contul 536 ”Datorii privind plăţile extrabugetare”, subcontul 536.3 „Plăți regulatorii de funcţionare a brokerilor de asigurare”
Credit contul 242 „Conturi curente în valută națională”
Un astfel de model de evidență a operațiunilor de intermediere în asigurări permite cu ușurință de a duce evidența decontărilor cu asigurații, asistenții și companiile de asigurări, de a întocmi rapoartele specializate, gestiona portofoliul de asigurare, precum și de a întocmi raportul financiar, astfel încât acesta să reflecte o imagine veridică, autentică și completă, în conformitate cu prevederile Standardelor Naționale de Contabilitate.
Pentru implementarea în practică a unui astfel de model ar trebuie să se elaboreze un cadru legal care ar reglementa astfel de operațiuni, precum și un șir de alte particularități ce apar în procesul derulării unei astfel de activități.
O altă problemă cu care se confruntă intermediarii în asigurări sunt rapoartele specializate, la întocmirea cărora apar un șir de dileme, prin urmare acestea ar trebui perfecționate prin elaborarea unor instrucțiuni detaliate de completare a acestora.
Pentru atingerea scopului pus în fața intermediarilor apare necesitatea elaborării unor softuri corespunzătoare activității date, care ar da posibilitatea de a duce o evidență contabilă și operațională transparentă.
Totuși sectorul dat de activitate în Republica Moldova este la etapa de dezvoltare și, respectiv, urmează a fi efectuate un șir de cercetări și adaptări la condițiile piețelor internaționale de asigurări, aceasta din urmă fiind furnizorul principal de experiențe și practici pentru țara noastră.
BIBLIOGRAFIE:
1. Legea contabilităţii № 113-XVI din 27 aprilie 2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova № 90-93, din 29 iunie 2007
2. Lege Nr. 35 din 03.03.2011 pentru aprobarea Strategiei de dezvoltare a pieţei financiare nebancare pe anii 2011–2014 şi a Planului de acţiuni pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a pieţei financiare nebancare pe anii 2011–2014 // Monitorul Oficial Nr. 70-73 din 29.04.2011
3. Legea cu privire la asigurări № 407 din 21 decembrie 2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova № 47-49, din 07 aprilie 2007
4. Ordinul cu privire la aprobarea şi punerea în aplicare a Standardelor Naţionale de Contabilitate şi Planului de conturi contabile ale activităţii economico-financiare a întreprinderilor № 174 din 25.12.97 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova № 88-91, din 30 decembrie 1997
5. Hotărârii Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare nr.45/5 din 16.10.2009 „Cu privire la aprobarea formei şi conţinutului rapoartelor specializate ale intermediarilor în asigurări şi/sau reasigurări” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.197-200/877 din 31.12.2009
6. Regulamentul cu privire la cerinţele faţă de persoanele cu funcţii de răspundere ale asigurătorilor / reasiguratorilor şi intermediarilor în asigurări - Anexa nr. 3 la Hotărârea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare nr. 13/3 din 3 aprilie 2008
7. Hotărâre Nr. 45/8 din 06.09.2007cu privire la aprobarea Regulamentului cu privire la modul de percepere a taxelor şi plăţilor de către Comisia Naţională a Pieţei Financiare // Monitorul Oficial Nr. 165-167 din 19.10.2007
8. Hotărâre Nr. 77 din 27.11.2009 cu privire la aprobarea bugetului Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare pe anul 2010 // Monitorul Oficial Nr. 181-183 din 11.12.2009
9. „Corespondenţa conturilor contabile conform prevederilor S.N.C. şi Codului Fiscal” / Alexandru Nederiţă. - Chişinău: Contabilitate şi audit, 2007. - 640 p.
10. „Contabilitatea financiară”/ Al. Nederiţă - Chişinău, ACAP, 2003, 640p
11. „Contabilitatea în organizațiile de asigurări” / Cristina Dolghi – Chișinău, CFP USM, 2008
Contabil expert al FlagMAN-D Ciobanu Irina
|
Rolul capitalului în aprecierea solvabilităţii companiilor de asigurări
![]() Pentru industria asigurărilor aceasta este o prisma de a aborda riscurile şi practicile de gestionare a acestora, un motor de convergenţă a tuturor aspectelor legate de cuantificarea riscurilor cu cele de luare a deciziilor de afaceri. Astfel, o societate de asigurări este solvabilă dacă este în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile sale în conformitate cu toate contractele, în toate circumstanţele rezonabile prevăzute.
Scopul instituţiilor de supraveghere este de a menţine piaţa asigurărilor eficientă, corectă, sigură şi stabilă în favoarea şi protecţia asiguraţilor. Astfel, baza regimului de solvabilitate a fost pusă de către Asociaţia Internaţională a Instituţiilor de Supraveghere în Asigurări, care a elaborat în septembrie 1997 „Principiile solvabilităţii şi a suficienţei de capital”, (actualizate în ianuarie 2002), în care sunt enumerate şi descrise 14 principii care stau la baza actelor normative ce reglementează aspectul solvabilităţii companiilor ce activează pe piaţa financiară, după cum urmează:
1. Rezerve tehnice;
2. Alte obligaţii;
3. Active;
4. Corelare;
5. Absorbţia pierderilor;
6. Sensibilitate la risc;
7. Nivelul de control;
8. Capitalul minim;
9. Definirea capitalului;
10. Managementul riscului;
11. Alocaţii de reasigurare;
12. Dezvăluire;
13. Evaluarea solvabilităţii;
14. Suprapunere.
La 31 decembrie 2002, Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii al RM, adoptă Regulamentul cu privire la garantarea solvabilităţii organizaţiilor de asigurare, prin care impune companiilor de asigurare din Republica Moldova cerinţele referitoare la solvabilitate, accentul principal fiind pus pe suficienţa de capital. În acest regulament, exigenţele faţă de capital sunt foarte mici, dat fiind faptul că este o măsură nouă în reglementarea sectorului asigurărilor în scopul racordării la cerinţele Uniunii Europene.
În 2009, este publicată Directiva Cadru cu privire la Solvabilitatea II a UE, prin care introduce noţiunile de bază ale Solvabilităţii II, cât şi cerinţele faţă de agenţii economici care activează în domeniul asigurărilor, astfel încât, să fie pregătiţi să aplice reglementările noii solvabilităţi la data când acestora li se vor atribui statut de lege, preconizat la 01 ianuarie 2013.
Solvabilitatea II introduce un cadru amplu de gestionare a riscului pentru definirea nivelului necesar de capital şi de implementare a procedurilor pentru identificarea, măsurarea, şi gestionarea nivelurilor de risc. Aceasta este construita pe trei piloni fundamentali. Pilonul I abordează cuantificarea cerinţelor de capital pentru asiguratori, Pilonul II se concentrează pe guvernanţă şi gestionarea riscurilor şi Pilonul III se referă la cerinţele de informare şi transparenţă. O presiune mai mare în elaborarea metodelor de cuantificare a capitalului pentru respectarea cerinţelor de solvabilitate cade asupra societăţilor care pot fi mai mici, mai puţin diversificate şi cu resurse mai limitate. Impactul solvabilităţii şi al procesului de implementare depinde de dimensiunea, sofisticarea şi nivelul de diversificare al afacerii unei societăţi date. Pentru a ajuta companiile şi autorităţile de reglementare de a previziona impactul solvabilităţii asupra nivelurilor de capitalul au fost implementate o serie de teste de teren elaborate de asociaţiile profesionale specializate atât la nivel European cât şi la nivel mondial.
Astfel, datorită tendinţei actuale din RM de integrare în UE , Comisia Naţională a Pieţei Financiare (CNPF), la 15.04.2011 publică Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasigurătorilor), prin care se introduce o nouă metodă de calculare a marjei de solvabilitate minimă, a marjei de solvabilitate disponibile, şi a ratei de solvabilitate, cât şi noi limite ale acestor indicatori, (rata minimă de solvabilitate fiind egală cu 110% pentru asigurările generale, şi 125% pentru asigurările de viaţă). În acest nou regulament, CNPF tratează capitalul dintr-o perspectivă mult mai amplă şi riguroasă, încercând să ţină cont de calitatea capitalului asigurătorilor, sensibilitatea cerinţelor de solvabilitate la riscuri, nivelul minim de solvabilitate, riscurile care nu sunt acoperite de normele de solvabilitate, mix-ul de afaceri şi investiţii, nivelul de securitate, problemele de supraveghere şi jurisdicţionale, nivelul general al capitalizării în industrie, evoluţiile în cadrul industriei, competitivitatea, mediul economic în jurisdicţie, dezvoltarea pieţelor de capital, gestionarea riscurilor, protecţia asiguraţilor / Fondul de Garantare, ş.a.
Scopul principal al resurselor de capital dintr-o perspectivă de reglementare este de a amortiza şocurile împotriva pierderilor adverse şi deci, pentru a asigura că asigurătorul este în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de asiguraţi atunci când acestea sunt datorate. Din punct de vedere macro-economic, impunerea asiguratorilor de a menţine capital suficient în ceea ce priveşte cantitatea, cât şi calitatea, îmbunătăţeşte siguranţa şi viabilitatea sectorului asigurărilor şi a sistemului financiar în ansamblu.
Resursele de capital protejează interesele asiguraţilor prin îndeplinirea următoarele două
obiective:
- reduc probabilitatea de insolvabilitate prin absorbirea pierderilor;
- reduc pierderile asiguraţilor în caz de insolvabilitate sau de lichidare.
Atingerea obiectivele de mai sus depinde de caracteristicile sau de "calitate" elementelor de capital ce stau la baza calculului solvabilităţii. De exemplu, acţiunile ordinare pot fi privite ca realizare a ambelor obiective menţionate anterior. În procesul de monitorizare a solvabilităţii, este rezonabil să se urmărească tendinţa ca instrumentele de capital cu o calitate înaltă să formeze partea substanţială a resursele de capital.
Pentru un asigurător, gestionarea şi alocarea resurselor de capital este o cerinţă fundamentală pentru planificarea afacerii şi pentru strategiile sale. Este de remarcat faptul că gestionarea capitalului unui asigurător (în raport cu cerinţele reglementate şi cu necesitatea proprie de capital) ar trebui să fie susţinută şi bazată pe disciplină, stabilirea şi menţinerea temeinică a gestiunii riscurilor întreprinderii, inclusiv a riscului de corespundere şi a politicilor de gestionare a capitalului, a practicilor şi a procedurilor care sunt aplicate în mod consecvent în întreaga organizaţie.
Cuantificarea capacităţii companiei de asigurare de a face faţă riscurilor şi obligaţiilor sale se efectuează prin calculul matematic al solvabilităţii. Indicatorii de bază care determină rata de solvabilitate sunt marja de solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate minimă, la baza calculului cărora stă:
- aprecierea activelor ce pot fi acceptate la calculul solvabilităţii, în dependenţă de caracteristicile calitative ale acestora de a servi ca surse de absorbire a riscurilor sau de acoperire a obligaţiilor companiei;
- calculul rezervelor tehnice şi stabilirea primelor şi daunelor pe contractele încheiate ale companiei;
Companiile pot calcula rata de solvabilitate folosind formula standard prevăzută în Regulamentul privind marjele de solvabilitate ale asiguratorului (reasiguratorului), sau pot dezvolta modele la nivel intern pentru a satisface cerinţele impuse de actele normative. Din punct de vedere al organelor de reglementare, modelele interne au avantajul că încurajează companiile de asigurări să măsoare şi să gestioneze riscurile lor. Acestea sunt mai flexibile decât modelele standard şi pot fi actualizate în funcţie de evoluţia pieţei financiare şi a afacerii companiei. Mai mult, modele interne ar trebui să fie în măsură să reprezinte afacerea unui asigurător mai îndeaproape decât o abordare bazată pe o regulă standard. Modelele interne sunt mai probabil să fie potrivite pentru asigurători mari sau pentru jucători inovatori sau de nişă, pentru care formulele standard sunt nu sunt adecvate. În acelaşi timp, este recunoscut faptul că utilizarea modelelor interne reprezentative va implica costuri suplimentare atât pentru companiile care le exploatează şi pentru autorităţile de supraveghere care au nevoie să le aprobe.
În cele din urmă, solvabilitatea este o povară uriaşă asupra capitalului pentru industria asigurărilor. Costurile de susţinere a acesteia sunt o cheltuială suplimentară majoră într-un mediu în care asigurătorii luptă pentru a menţine rentabilitatea într-o perioada problematica în ceea ce priveşte ciclul de subscriere, întru-cât se vorbeşte despre asigurarea cu tehnologii informaţionale performante, cu specialişti calificaţi (manageri, contabili, actuari, auditori, etc.), şi resurse informaţionale. Scopul final este de a crea un mediu cât mai sigur pentru asiguratori cât şi pentru asiguraţi.
Regimul solvabilităţii merge mai departe decât cerinţa de capital, ea cere şi recompensează buna gestionare a datelor, buna administrare a riscurilor întreprinderii şi o cultura bună, care în cele din urmă va satisface investitorii. În teorie, acest lucru înseamnă că o societate de asigurări va fi mult mai conştientă de riscurile sale la toate nivelurile, vor vedea oportunităţi pentru a reduce impactul sau chiar pentru a îmbunătăţi poziţia lor concurenţială în industrie, va fi capabilă să gestioneze mai bine riscurile sale şi, prin urmare, va optimiza mai bine plasamentele de capital.
Bibliografie:
1. Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21 decembrie 2006 // Monitorul Oficial nr.41-49 din 06.04.2007
2. Regulamentul privind garantarea solvabilităţii organizaţiilor de asigurare nr.91 din 21.11.2002 // Monitorul Oficial nr.185-189/416 din 31.12.2002
3. Regulamentul privind marjele de solvabilitate ale asiguratorului (reasiguratorului) din 21.01.2011 // Monitorul Oficial nr. 59-62 din 15.04.2011
4. Dan Angel Constantinescu, Management financiar în asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 2005
5. Dan Angel Constantinescu, Tratat de asigurări, Volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2004
6. Beaer, W. H. and G. Parker, Risk Management, Problems and Solutions, MeGraw HilL New York, 995.
Auditor junior al FlagMAN-D Șișcanu Lina |
Recunoașterea activelor și obligațiilor în scopul calculului solvabilității a companiilor de asigurări în Republica Moldova
Regimul de solvabilitate al Republica Moldova până în aprilie 2011 a fost reglementat de Regulamentul cu privire la garantarea solvabilităţii organizaţiilor de asigurare, emis la 31 decembrie 2002 de către Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii al Republica Moldova. Acesta este primul act normativ prin care se adoptă primele cerinţe referitoare la solvabilitatea companiilor de asigurare din Republica Moldova, accentul principal fiind pus pe suficienţa de capital. În acest regulament, exigenţele faţă de capital sunt foarte mici, dat fiind faptul că este o măsură nouă în reglementarea sectorului asigurărilor în scopul racordării la cerinţele Uniunii Europene. Datorită tendinţei actuale din Republica Moldova de integrare în UE, CNPF la 15 aprilie 2011 publică Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasigurătorilor), prin care se introduce o nouă metodă de calculare a marjei de solvabilitate minime, a marjei de solvabilitate disponibile, şi a ratei de solvabilitate, cât şi noi limite ale acestor indicatori. În acest nou regulament, CNPF tratează capitalul dintr-o perspectivă mult mai amplă şi riguroasă, încercând să ţină cont de calitatea capitalului asigurătorilor, sensibilitatea cerinţelor de solvabilitate la riscuri, nivelul minim de solvabilitate, riscurile care nu sunt acoperite de normele de solvabilitate, mix-ul de afaceri şi investiţii, nivelul de securitate, problemele de supraveghere şi jurisdicţionale, nivelul general al capitalizării în industrie, evoluţiile în cadrul industriei, competitivitatea, mediul economic în jurisdicţie, dezvoltarea pieţelor de capital, gestionarea riscurilor, protecţia asiguraţilor / Fondul de Garantare, ş.a. ![]() Abordările normative referitoare la solvabilitatea companiilor de asigurări descrise de Regulament, sunt structurate în 3 parți generale, și anume: 1. Recunoașterea activelor și obligațiilor în scopul solvabilității; 2. Calculul marjei minime de solvabilitate; 3. Calculul ratei de solvabilitate. Când se abordează conceptul de recunoaștere a activelor și obligațiilor unei companii de asigurări în scopul determinării indicatorilor de solvabilitate a acesteia, se are în vedere identificarea elementelor bilanțului acestei companii care pot face obiectul calculului solvabilității. Aceasta este orientată spre determinarea obligațiilor companiei de asigurări și a activelor cu care compania garantează acoperirea acestor obligații în fața asiguraților, investitorilor și a partenerilor. Principiile și scopul recunoașterii activelor și obligațiilor în scopul solvabilității reiese din principiile solvabilității, și anume, de a garanta cu active disponibile obligațiile companiei survenite din încheierea contractelor de asigurare și a obligațiilor față de terți, totodată, garantând stabilitatea companiei la factorii de risc prin deținerea unui volum suplimentar de active disponibile, care să nu fie mai mic de pragul minim cerut de organul de supraveghere. În conformitate cu prevederile Regulamentului, obligațiile unei companii de asigurări față de asigurați sunt reprezentate de rezervele tehnice. Acestea din urmă constau din Rezerva primei necâștigate, Rezerva daunelor neavizate, Rezerva daunelor declarate dar nesoluționate, Rezerva riscurilor neexpirate și Rezervele matematice, fiecare din ele ținând de specificul activității companiei de asigurări. Modul de calcul a rezervelor tehnice a companiilor de asigurări din Republica Moldova este reglementat de Regulamentul privind rezervele tehnice de asigurare nr. 1/5 din 11 ianuarie 2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 37-38 din 11 martie 2011. Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor) specifică anumite active cu care compania de asigurări poate acoperi rezervele tehnice constituite, în cele din urmă formând fondul asiguraților. Dintre acestea pot fi menționate valorile mobiliare, disponibilitățile bănești în casierie, conturi curente și depozite, bunuri imobiliare și creanțe aferente primelor subscrise. Obligațiile față de terți fac trimitere la toate obligațiile unei companii de asigurări cu excepția rezervelor tehnice. Activele care servesc pentru acoperirea acestor obligații formează fondul asigurătorului, acestea putând constitui și alte tipuri de active decât cele reglementate pentru acoperirea fondului asiguraților, cu excepția celor menționate de Regulament ca fiind neadmise la calculul solvabilității. Regulamentul menționează că toate obligațiile companiei sunt admise la calculul solvabilității, doar că acestea urmează a fi clasificate conform indicatorilor prezentații în Forma O-Obligații Regulamentul divizează activele asigurătorului conform capacităţii acestora de a acoperi obligaţiile companiei de asigurări. În acest context, pot fi delimitate o serie de active care, conform Regulamentului, nu pot fi aplicate la calculul capacităţii de plată a companiei de asigurări (valoarea cărora se consideră a fi zero la calculul marjei de solvabilitate), şi care sunt enumerate mai jos:
Pentru asigurarea dispersiei adecvate a activelor destinate acoperirii rezervelor tehnice, Regulamentul prevede stabilirea unor plafoane la admiterea acestor active în fondul asiguraților. Sunt stabilite plafoane individuale pentru fiecare activ, în dependență de tipul acestuia, și plafoane de grup, care se stabilesc pentru ansamblul activelor dintr-o anumită grupă. Conceptul și calculul marjei de solvabilitate minime va fi descris în cele ce urmează. Regulamentul prevede următoarele limite pentru activele indicate mai jos: Tabel 1
Limitele de admitere a activelor în fondul asiguraților
Menționăm faptul că același activ poate participa atât la formarea fondului asiguraților, cât și în fondul asigurătorului.
Activele nematerialeDe regulă, activele nemateriale sunt recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității. Ca o excepție de la ne-admisibilitatea activelor nemateriale la calculul solvabilității, Regulamentul menționează că, din componența activelor nemateriale, programele soft pot participa într-o anumită măsură la formarea fondului asigurătorului. Tabelul 2
Recunoașterea și evaluarea activelor nemateriale în scopul solvabilităţii
Conform SNC 13 „Contabilitatea activelor nemateriale”, valoarea de bilanţ a activelor nemateriale este suma cu care activele nemateriale sunt evaluate la data întocmirii bilanţului. Aceasta este egală cu valoarea de intrare corectată sau reevaluată diminuată cu suma amortizării acumulate. În bilanțul contabil, activele nemateriale se reflectă la conturile contabile 111 „Active nemateriale”, 112 „Active nemateriale în curs de execuție” și 113 „Amortizarea activelor nemateriale”. Activele materiale pe termen lungDin cadrul acestei categorii de active pot fi menționate patru grupe de active pentru care Regulamentul are abordări specifice, și anume: a. Terenurile, clădirile, și clădirile cu terenuri; b. Calculatoarele și echipamentul electronic; c. Mobila și obiectele de inventar; d. Alte active materiale pe termen lung Această grupare a fost determinată în funcție de gradul de admitere la formarea fondului asiguraților, sau însăși la calculul solvabilității. Valoarea de bilanţ a activelor materiale pe termen lung în raportarea financiară, conform prevederilor SNC 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung”, reprezintă suma cu care activele materiale pe termen lung sunt evaluate la data întocmirii bilanţului. La mijloacele fixe şi resursele naturale aceasta este egală cu valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura (epuizarea) acumulată. Valoarea de bilanţ a terenurilor o constituie valoarea de intrare sau reevaluată a acestora, iar valoarea de bilanţ a activelor materiale în curs este egală cu suma cheltuielilor efective sau cu valoarea reevaluată. Terenurile, clădirile, și clădirile cu terenuriÎn tabelul de mai jos, este prezentată abordarea normativă aferentă terenurilor, construcţiilor separate sau, terenurilor sau construcţiilor situate suficient de aproape unele de altele ca să fie considerate efectiv ca o singură investiţie, într-un interes legal real într-o proprietate imobiliară: Tabelul 3
Recunoașterea și evaluarea terenurilor și a clădirilor în scopul solvabilităţii
Este de menționat faptul că, în scopul solvabilității, terenurile sau construcţiile situate suficient de aproape unele de altele ca să fie considerate efectiv ca o singură investiţie, într-un interes legal real într-o proprietate imobiliară, sunt considerate ca un singur activ, pe când în evidența contabilă acestea sunt evaluate ca active separate, evidența fiecăruia conținând elemente specifice.
Valorile activelor necesare calculului sunt preluate din conturile contabile 122 „Terenuri”, 123 „Mijloace fixe” și 124 „Uzura activelor materiale pe termen lung”. Calculatoarele și echipamentul electronicTabelul 4
Recunoașterea și evaluarea calculatoarelor și echipamentului electronic în scopul solvabilităţii
Conturile contabile de evidență a acestor active sunt: 123 „Mijloace fixe” și 124 „Uzura activelor materiale pe termen lung”. Se observă că calculatoarele și echipamentul electronic posedă abordări normative analoage programelor soft din componența activelor nemateriale. Mobila și obiectele de inventarActivele din componența mijloacelor fixe, care pot fi evaluate ca mobilă sau obiecte de inventar, în totalmente sunt excluse de la calculul solvabilității, conform prevederilor art.4 al Regulamentului. Mobila este un obiect (cu destinație practică precisă) care servește la amenajarea unei locuințe, a unei instituții etc. și care se sprijină de obicei cu partea inferioară pe podea (DEX ediția 1998). Conform clasificației Catalogului mijloacelor fixe şi activelor nemateriale, în componența mobilei se atribuie următoarele tipuri de active: Tabelul 5
Mobilier şi părţi componente ale acestuia
În sensul noțiunii de obiect de inventar, pot fi întâlnite mai multe abordări. Astfel, în Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale, prin obiect de inventar se înţelege articolul singular sau complexul de obiecte cu toate dispozitivele lui, destinat să îndeplinească în mod independent, în totalitate, o funcţie distinctă. O altă noțiune abordează obiectele de inventar ca active care pot funcționa independent și de regulă au o destinație specială, de exemplu echipamentul de protecție, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, aparatele de măsură și control, matrițele folosite la executarea anumitor produse și alte obiecte similare. Abordarea prevăzută de Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale nu vizează o categorie de active distincte, ci se referă la o unitate de evidenţă a mijloacelor fixe, ceea ce face a fi ignorată în favoarea celeilalte definiții. Tabelul 6
Recunoașterea și evaluarea mobilei și a obiectelor de inventar în scopul solvabilităţii
Obiectele de inventar, în evidența contabilă, pot fi evaluate atât ca mijloace fixe, cât și ca active din componența obiectelor de mică valoare și scurtă durată. Alte active materiale pe termen lungTabelul 7
Recunoașterea și evaluarea altor active materiale pe termen lung în scopul solvabilităţii
Active financiareȚinând cont de natura activelor financiare, acestea pot participa atât la fondul asiguraților cât și la fondul asigurătorului. Din cadrul activelor financiare pot fi evidențiate 3 grupe, și anume: valori mobiliare, depozite și investiții în instituții financiare licențiate de BNM, și alte active financiare. Valori mobiliareValorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise în formă materiala sau evidențiate prin înscrieri în cont, care conferă deținătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului drepturi de proprietate sau drepturi de creanță asupra acestuia conform legii și în condițiile specifice de emisiune a acestora. Valori mobiliare pot fi acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare ale administrației publice centrale și locale, precum și instrumentele financiare derivate sau orice alte instrumente financiare încadrate în această categorie. Regulamentul grupează valorile mobiliare pe care le poate deține o companie de asigurări în patru grupe, și anume:
Activele financiare se reflectă în bilanț la valoarea nominală. Aceasta poate fi:
Tabelul 8
Recunoașterea și evaluarea valorilor mobiliare în scopul solvabilităţii
Depozite și investiții în instituții financiare licențiate de BNMSursele de informații aferente depozitelor și investițiilor în instituții financiare licențiate de BNM ale unei companiei de asigurări, în scopul aprecierii indicatorilor de solvabilitate, sunt aceleași ca și în cazul valorilor mobiliare. Tabelul 9
Recunoașterea și evaluarea depozitelor în scopul solvabilităţii
Alte active financiarePentru activele financiare cu excepția valorilor mobiliare, a depozitelor, și a creanțelor pe termen lung (descrierea cărora este în componența Creanțelor), evidența cărora se ține la conturile contabile din grupa 13 „Active financiare pe termen lung” și 23 „Investiții pe termen scurt”, Regulamentul nu prevede anumite reglementări specifice, în cele din urmă fiind admise a participa în fondul asigurătorului.Tabelul 10
Recunoașterea și evaluarea altor active financiare în scopul solvabilităţii
Stocuri de mărfuri şi materialeStocurile de mărfuri şi materiale sunt active care sunt:
În scopul solvabilității, recunoașterea stocurile de mărfuri și materiale din bilanțul companiilor de asigurări din Republica Moldova, pot fi deosebite în materiale și alte stocuri de mărfuri și materiale, întru-cât activele menționate au tratări diferite în cadrul Regulamentului. MaterialeMaterialele reprezintă bunuri de natura activelor curente care participă direct la procesul de producţie şi care se regăsesc sau nu în conţinutul material al produselor fabricate, în dependenţă dacă sunt materii prime sau materiale consumabile. Astfel, materialele pot fi destinate utilizării în procesul de producţie, fabricate la întreprindere, sau procurate cu scopul revânzării. Conform prevederilor Regulamentului, materialele sunt recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității. Tabelul 11
Recunoașterea și evaluarea materialelor în scopul solvabilităţii
Sursa: Elaborat de autor
Alte stocuri de mărfuri și materialeDin cadrul acestor active pot fi menționate obiectele de mică valoare și scurtă durată (omvsd) și mărfurile, care în bilanțul contabil al companiilor de asigurări sunt reflectate la conturile contabile 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”, 214 „Uzura obiectelor de mică valoare și scurtă durată” și 217 „Mărfuri”. Aceste active se permit a participa la formarea fondului asigurătorului.
Menționăm că, în cazul în care în componența obiectelor de mică valoare și scurtă durată sunt obiecte de inventar, valoarea acestora se exclude din calculul solvabilității.
Tabelul 12
Recunoașterea și evaluarea altor stocuri de mărfuri și materiale în scopul solvabilităţii
Valoarea de bilanţ a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, conform SNC 2 „Stocurile de mărfuri și materiale”, este valoarea de intrare (valoarea de achiziţie) a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată depozitate plus valoarea probabilă rămasă a obiectelor puse în funcţiune la care se calculează uzura.
CreanțeCreanțele sunt o grupă de active, evidența cărora este organizată la conturile contabile: 134 „Creanţe pe termen lung”, 221 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”, 222 „Corecţii la creanţe dubioase”, 223 „Creanţe pe termen scurt ale părţilor legate”, 224 „Avansuri acordate pe termen scurt”, 225 „Creanţe pe termen scurt privind decontările cu bugetul”, 226 „Creanţele preliminare”, 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului”, 228 „Creanţe pe termen scurt privind veniturile calculate”, și 229 „Alte creanţe pe termen scurt”. Valoarea de bilanţ a creanțelor constituie valoarea nominală a acestora la data întocmirii rapoartelor financiare. De regulă, creanțele sunt recunoscute în scopul solvabilității și participă la formarea fondului asigurătorului. Cu toate acestea, pot fi menționate active care fac obiectul unor excepții, și anume:
Creanțe aferente primelor subscriseCreanțele aferente primelor subscrise sunt admise la calculul solvabilității în măsura în care acestea au un termen de scadență mai mic de 60 de zile, celelalte creanțe aferente primelor subscrise fiind recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității. Evidența contabilă a acestor creanțe poate fi ținută atât în cadrul creanțelor pe termen lung (134 „Creanţe pe termen lung”), cât și în cadrul creanțelor pe termen scurt (229 „Alte creanţe pe termen scurt”). Tabelul 13
Recunoașterea și evaluarea creanțelor aferente primelor subscrise în scopul solvabilităţii
Creanțe de la reasigurătoriCreanțele de la reasigurători sunt admise a participa în fondul asigurătorului în măsura în care acestea nu sunt mai vechi de 90 de zile, celecalte ne fiind admise la calculul solvabilității.
Tabelul 14
Recunoașterea și evaluarea creanțelor de la reasigurători în scopul solvabilităţii
Avansuri acordateAvansurile acordate sunt admise a participa la formarea fondului asigurătorului în măsura în care acestea au o vechime mai mică de 90 de zile, cele cu o vechime de peste 90 de zile fiind recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității.
Acestor active le sunt atribuite prevederi asemănătoare celor aferente creanțelor de la reasigurători, atât în ceea ce privește termenul limită, cât și în diferențele care apar între valoarea de bilanț și valoarea recunoscută în scopuri de solvabilitate.
Tabelul 15
Recunoașterea și evaluarea avansurilor acordate în scopul solvabilităţii
Sursa: Elaborat de autor
Creanțe și avansuri irecuperabile, avansuri acordate personaluluiAceastă grupă de active include creanțele și avansurile constatate ca irecuperabile cât și avansurile acordate personalului, cele din urmă regăsindu-se în componența creanțelor pe termen scurt ale personalului. Acestea sunt recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității.
Tabelul 16
Recunoașterea și evaluarea creanțelor și avansurilor irecuperabile în scopul solvabilităţii
Mijloace bănești și active similare cu eleRegulamentul prevede că mijloacele bănești sunt admise la calculul solvabilității. Informația necesară recunoașterii lor este preluată din conturile contabile 241 „Casa”, 242 „Conturi curente în valută națională”, 243 „Conturi curente în valută străină”, 244 „Conturi speciale la bănci”, 245 „Transferuri bănești în expediție” și 246 „Documente bănești”. Tabelul 17
Recunoașterea și evaluarea bănești în scopul solvabilităţii
Sursa: Elaborat de autor
Alte activeÎn cadrul altor active, din componența bilanțului contabil, pot fi delimitate următoarele active:
Cheltuieli reportate și de achizițieCheltuielile de achiziţie ale unui asigurător sunt suportate o dată cu subscrierea primei de asigurare. De obicei, acestea provin din comisioanele acordate distribuitorilor externi şi brokerilor. Cheltuielile reportate, cât și cele de achiziție sunt reflectate în conturile contabile 141 „Cheltuieli anticipate pe termen lung”, 251 „Cheltuieli anticipate pe termen scurt” și 252 „Alte active curente”. Tabelul 18
Recunoașterea și evaluarea cheltuielilor reportate și anticipate în scopul solvabilităţii
Cota reasigurătorului în rezervele tehniceMajoritatea companiilor de asigurări din Republica Moldova care transmit riscuri în reasigurare, calculează cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute, conform Regulamentului privind rezervele tehnice de asigurare. Aceasta reprezintă partea de risc asumată de către reasigurător în gestiunea și soluționarea portofoliului de riscuri subscrise de către compania de asigurări cedentă. Acest activ se contabilizează în contul contabil 142 „Alte active pe termen lung”. Conform prevederilor normative, cota reasigurătorului în rezervele tehnice se include în mărime totală în fondul asiguraților. Tabelul 19
Recunoașterea și evaluarea cotei reasigurătorului în rezervele tehnice în scopul solvabilităţii
|
Denumirea activului |
Recunoașterea activelor |
Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate |
Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor |
|||
Rapoarte financiare |
Rapoarte |
|||||
Fondul |
Fondul asigurătorului |
|||||
A |
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
Alte active |
Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală) |
Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală) |
Nu participă |
Participă la valoarea recunoscută |
- |
|
Conform art. 34 al Legii cu privire la asigurări, activele care sunt arestate, confiscate, sunt obiect al contractelor de gaj, sursă de plată a obligaţiilor asumate prin garanţii bancare, sau mijloc de acoperire a altor obligaţii, nu pot fi admise să acopere rezervele tehnice ale companiei. Prin urmare, oricare activ care conform prevederilor Regulamentului este admis a participa la formarea fondului asiguraților, concomitent trebuie să corespundă cerințelor art. 34 al Legii cu privire la asigurări, în caz contrar, trebuie excluse din acest fond.
Din perspectiva organelor de reglementare, regimul actual de solvabilitate reprezintă un mijloc de monitorizare și menținere a nivelului de solvabilitate a companiilor de asigurări din Republica Moldova. În scopul asigurării unor indicatori ai solvabilității cât mai adecvați pe piața asigurărilor, organele de supraveghere trebuie să dezvolte măsuri de implementare și de asistare a companiilor de asigurări în vederea menținerii unui nivel optim a indicatorilor de solvabilitate.