Instrumentarea dosarelor de daune reprezintă procesul de onorare a obligațiilor asumate de către asigurător conform contractelor de asigurare, și presupune evaluarea cuantumului despăgubirii în urma survenirii cazului asigurat și gestiunea corespunzătoare a plăților aferente daunei. Calitatea procedurilor de regularizare a daunelor constituie un criteriu universal de apreciere de către asigurați a potențialului și a eficienței activității societății de asigurări.

Organizarea procesului de despăgubire din cadrul societăților de asigurări este reglementat de Codul civil al Republicii Moldova, Legea cu privire la asigurări nr. 407 din 21 decembrie 2006, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 414 din 22 decembrie 2006 și alte acte legislative și normative în vigoare din domeniul de asigurări.

Conform prevederilor normative, soluționarea cazurilor de asigurare aferente asigurărilor obligatorii se efectuează în condițiile legii, pe când, în cazul asigurărilor facultative, se ține cont de condiţiile de asigurare şi de clauzele contractului de asigurare [1]. Organizarea și gestionarea procesului de soluționare a dosarelor de daună în cadrul societăților de asigurări îi revine serviciului de regularizare a daunelor.
Conform mai multor practici naționale și internaționale, propunem șapte etape de examinare la instrumentarea dosarelor de daune [4, 5, 6], și anume:

Etapa 1. Raportarea cazului asigurat – societatea de asigurări primește raportări sau înștiințări referitoare la survenirea daunei direct de la asigurat (beneficiar) sau de la intermediar în asigurări. Raportarea daunei poate fi efectuată prin mai multe modalități, dintre care: personal la oficiul asigurătorului, prin telefon, internet, e-mail, înștiințare prin intermediarul în asigurări (agent sau broker de asigurare), sau o scrisoare de la avocat cu raportarea formală a daunei.

Asiguratul este obligat de a raporta survenirea cazului asigurat imediat și în termenii stabiliți de lege sau prevăzuți de contractul de asigurare la asigurările facultative. Este necesară organizarea cât mai eficientă și operativă a raportării daunei de către asigurat, întrucât, aceasta permite asigurătorului să restabilească cât mai complet circumstanțele cazului asigurat. După primirea declarației cu privire la survenirea daunei, informațiile disponibile sunt îndosariate și se indică spre examinare. 

Rezultatele activității serviciului de despăgubiri nu are implicații doar asupra regularizării dosarelor de daună, ci și asupra situației financiare și a solvabilității societății de asigurări prin cuantumul stabilit al despăgubirilor, al recuperărilor din daună și al rezervelor de daune nesoluționate; asupra corectitudinii estimărilor statistice de către actuari a tarifelor și a rezervelor de daune neavizate; asupra bugetului și strategiei de gestiune a societății; și, nu în ultimul rând, asupra imaginii societății de asigurări în fața asiguraților și a partenerilor. Astfel, pentru a asigura un impact cât mai adecvat al rezultatelor activității serviciului de regularizare a daunelor, este necesară aprecierea și urmărirea nivelului de calitate și eficiență a acestuia prin monitorizarea continuă de către auditorii interni ai societății de asigurări.

Introducere

Regimul actual de solvabilitate a fost implementat recent, o dată cu intrarea în vigoarea a Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor) nr. 2/1 din 21 ianuarie 2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 59-62 din 15.04.2011 (în continuare Regulament). În cadrul acestuia se regăsesc norme de reglementare a modului de recunoaştere a activelor, având la bază sistemul naţional de evidenţă contabilă (2011: SNC; 2012: SIRF), a calculului marjei minime de solvabilitate, marjei de solvabilitate disponibile şi a ratei de solvabilitate.

Prin abordările regulamentului se încearcă o adaptare a sistemului naţional de reglementare a solvabilităţii la cel al UE, fiind o parte componentă a procesului de integrare europeană.

Regimul de solvabilitate în cadrul pieţei europene a fost implementat şi dezvoltat prin intermediul celor trei directive de solvabilitate, ulterior Solvency I, şi, actualmente, proiectul Solvency II. Unul din cele mai determinante aspecte ale implementării Solvency II au fost şi sunt Studiile Cantitative de Impact (QIS), prin care se analizează impactul noilor prevederi asupra mediului societăţilor de asigurări, exprimate în unităţi valorice. Astfel, putem menţiona că în cadrul UE, noul regulament va intra în vigoare doar în momentul în care toţi subiecţii asupra cărora se răsfrâng prevederile acestuia, vor fi pregătiţi să-l implementeze (prognoza actuală – începând cu 2015).

În Ghidul cu privire la armonizarea legislaţiei Republicii Moldova în domeniul serviciilor financiare cu standardele UE, Dr. Andre Gonciarz menţionează că regimul de solvabilitate din Republica Moldova trebuie adaptat în două nivele, în dependenţă de nivelul societăţilor de asigurări, şi implementat într-o perioadă mai lungă.

Chiar dacă la momentul implementării Regulamentului, piaţa autohtonă de asigurări nu a fost pregătită, unicul instrument acceptabil de a redresa situaţia, este aplicarea măsurilor de perfecţionare a normelor şi de asistare a societăţilor în implementarea prevederilor Regulamentului.

Calculul ratei de solvabilitate pentru societăţile de asigurări din Republica Moldova, cade sub incidenţa regimului de solvabilitate, şi implică atât calcule pentru determinarea valorilor admise a activelor şi a obligaţiilor unei societăţi de asigurări care participă la formarea fondului asiguraţilor şi a fondului asigurătorului, cât şi efectuarea unor calcule pentru determinarea marjei minime de solvabilitate, marjei de solvabilitate disponibilă şi a ratei de solvabilitate.

O abordare mai detaliată privind criteriile de recunoaştere a activelor şi obligaţiilor unei societăţi de asigurări în scopul solvabilităţii, este prezentat în articolul „Recunoaşterea activelor şi obligaţiilor în scopul calculului solvabilităţii a companiilor de asigurări în Republica Moldova”.

Nivelul indicatorilor obţinuţi reflectă potenţialul companiei de a face faţă obligaţiilor asumate, cât şi nivelul de siguranţă pe care societatea îl oferă asiguraţilor şi partenerilor săi. Situaţia obţinută se raportează trimestrial Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare (în continuare CNPF), în rapoartele specializate de solvabilitate. De asemenea, Regulamentul prevede obligaţia companiilor de asigurări de a prezenta, anexat la Forma A – Active, informaţii aferente tuturor activelor care formează fondul asiguraţilor sau fondul asigurătorului, și de a prezenta, la solicitarea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, documentele confirmative a informațiilor prezentate.

Lucrarea dată prezintă o orientare practică al calculului solvabilităţii, bazată pe un model convenţional, a unei societăţi de asigurări din Republica Moldova. Calculul efectiv al solvabilității se realizează în cadrul unui document Excel, anexat la lucrarea dată, care poate fi utilizat pentru societățile de asigurări care practică asigurări generale sau asigurări de viaţă. Scopul principal este de a integra portofoliul de active şi obligaţii ale societăţii în modelul de calcul al solvabilităţii, prin formarea fondului asiguraţilor şi a fondului asigurătorului, de a calcula marja minimă și disponibilă de solvabilitate corespunzătoare volumului global şi genului de activitate al societăţii, şi, respectiv rata de solvabilitate. Diferenţa dintre modul de calcul al indicatorilor de solvabilitate pentru societăţile de asigurări, este condiţionată de calculul marjei minime de solvabilitate. Pentru societăţile de asigurări care practică simultan asigurări generale şi de viaţă, se vor calcul indicatori de solvabilitate separaţi, corespunzător fiecărui gen de activitate.

Documentul de calcul este organizat în 23 foi de lucru interdependente, împreună formând un sistem logic de prelucrare, organizare și prezentare a informațiilor analizate. Conținutul tuturor foilor de lucru este prevăzut în conformitate cu cerințele anexei 1 a Regulamentului, și pot servi ca suport de dezvăluire și raportare a informațiilor aferente activelor societăților de asigurări, prezentate anexat la rapoartele de solvabilitate.

Organizarea structurii documentului se bazează pe formule, care nu au doar destinația de a efectua calcule în cadrul foilor de lucru, dar și de a asigura completarea automatizată a formelor generalizatoare și a rapoartelor specializate, în baza indicatorilor obținuți în cadrul documentului. Prelucrarea documentului de către utilizatori este limitată la:

Calculul valorii activelor admise la acoperirea rezervelor tehnice, a marjei minime de solvabilitate şi a fondului asigurătorului

Activele şi obligaţiile caracterizează situaţia financiară a unei societăţi de asigurări prin prisma bilanţului contabil. Descrierea recunoaşterii activelor unei societăţi de asigurări porneşte de la valoarea la care este recunoscut fiecare activ în bilanţul contabil, care ulterior poate fi aplicată unor condiţii specifice categoriilor de active, în scopul determinării valorii activelor recunoscute în scopul solvabilităţii. Astfel, un pas premergător calculului valorii activelor și obligațiilor în scopul solvabilității constituie transpunerea posturilor din bilanțul contabil în Registrele „Total Activ” și „Registrul Obligațiilor” (Anexa 1 şi Anexa 2). Această acțiune va determina completarea simultană a Tabelelor generalizatoare a conturilor de evidență a activelor din cadrul Foilor de lucru, destinate de a genera o analiză simplificată a activelor dintr-o anumită categorie care participă la calculul solvabilității.

Elementul determinant al calculului valorii activelor cu care participă la formarea fondului asigurătorului este plafonul global. Acesta este necesar pentru a stabili nivelul plafonului individual și de ansamblu pentru fiecare categorie de active, admise să reprezinte fondul asiguraților. Conform prevederilor Regulamentului, indicatorul dat se determină conform următoarei relaţii: Surse: Elaborat de autori

Nivelul obţinut al acestui indicator reprezintă valoarea globală a afacerii societăţii de asigurări, în dependenţă de care se va determina valoarea activelor admise să acopere rezervele tehnice și marja de solvabilitate minimă.

Activele nemateriale

Activele materiale pe termen lung

Reglementările de solvabilitate aferente activelor materiale pe termen lung se răsfrâng în mod diferit asupra anumitor categorii de active din această clasă. Astfel, sub incidenţa prevederilor Regulamentului cad următoarele active:

Reglementările de solvabilitate aferente activelor materiale pe termen lung se răsfrâng în mod diferit asupra anumitor categorii de active din această clasă. Astfel, sub incidenţa prevederilor Regulamentului cad următoarele active:

• Clădirile şi terenurile; 
• Calculatoarele şi echipamentul electronic; 
• Mobila şi obiectele de inventar. 

Alte active materiale pe termen lung, cu excepţia celor menţionate mai sus, nu sunt tratate în mod direct de prevederile Regulamentului, fapt ce determină ca valoarea acestora să fie atribuită fondului asigurătorului. Conform Regulamentului, compania poate acoperi o parte din rezervele tehnice şi din alte obligaţii ale acesteia, cu valoarea clădirilor şi terenurilor de care dispune. Suplimentar, în contextul Regulamentului, clădirile şi terenurile care se află suficient de aproape unele de altele sunt considerate a fi un singur activ, pe când în evidenţa contabilă acestea sunt evaluate ca active separate.
Astfel, din totalul clădirilor şi terenurilor deţinute de Societate, în valoare de 19 600 000 lei (total col.9), 6 688 000 lei participă la formarea fondului asiguraţilor (total col.10) şi 12 912 000 lei la formarea fondului asigurătorului (total col.11).

Calculatoare şi echipament electronic

Abordările Regulamentului aferente calculatoarelor şi echipamentului electronic sunt similare programelor soft, din componenţa activelor nemateriale. Pentru calculul valorii acestora în scopul solvabilității, este necesar prezentarea detaliilor aferente fiecărui activ din această categorie în cadrul Registrului de evidență a calculatoarelor și a echipamentului electronic (denumirea, contul contabil de evidență, categoria, anul de achiziție, valoarea de intrare și uzura acumulată).
La determinarea valorii activelor care participă în fondul asigurătorului, se aplică aceleaşi principii de recunoaştere ca şi în cazul programelor soft, şi anume:

• se aplică coeficienţii de corectare la valoarea costului fiecărui activ, în dependenţă de anul de achiziţie; 
• suma valorilor recunoscute a fiecărui activ care formează fondul asigurătorului participă la acoperirea obligaţiilor societăţii, cu excepţia obligaţiilor contractuale; 
• diferenţa dintre valoarea de bilanţ a activelor din această categorie şi valoarea admisă la formarea fondului asigurătorului, nu participă la calculul solvabilităţii.

Analizând datele prezentate (Foaia de calcul 3), deducem că din valoarea calculatoarelor şi a echipamentului electronic:

• 961 942,88 lei participă în fondul asigurătorului (total col.8);
• 856 282,57 lei din valoarea costului ajustată cu uzura acumulată nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii (total col.9).

Mobila şi obiectele de inventar

Investiţiile societăţilor de asigurări în valori mobiliare sunt grupate în patru categorii, fapt ce influenţează valoarea cu care sunt recunoscute în fondul asiguraţilor. Determinarea atribuirii activelor unei anumite categorii de valori mobiliare, se efectuează reieșind din informațiile prezentate în Registrul de evidență a valorilor mobiliare (denumirea, contul sintetic de evidență a activelor, dacă acesta cade sau nu sub incidența art. 34 al Legii cu privire la asigurări, emitentul, IDNO al emitentului, categoria, termenul de deținere, valoarea de bilanț).

Stocurile de mărfuri şi materiale

Unele active din componenţa stocurilor de mărfuri şi materiale pot participa la acoperirea obligaţiilor societăţii cu excepţia rezervelor tehnice, iar altele nu sunt permise a participa la calculul solvabilităţii.

Din prima categorie fac parte obiectele de mică valoare şi scurtă durată, exclusiv obiectele de inventar, şi mărfurile. Obiectele de inventar din componenţa obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, şi materialele nu sunt recunoscute a participa la calculul solvabilităţii.

Astfel, din componenţa stocurilor de mărfuri şi materiale (Anexa 1, Anexa 8 şi Anexa 9):

• materialele în valoare de 30 000 lei nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii (Anexa 1, col.2, rd.21); 
• obiectele de mică valoare şi scurtă durată participă la formarea fondului asigurătorului în mărime de 15 000 lei, (Anexa 1, col.2, rd.22-rd.23); 
• obiecte de inventar în valoare de 5 000 lei nu sunt recunoscute la solvabilitate, (Anexa 1, col.2, rd.23); 
• mărfurile participă în fondul asigurătorului în mărime de 100 000 lei, (Anexa 1, col.2, rd.24).

Creanţele

Creanţele sunt o categorie specială de active, întrucât valoare acestora poate participa sau poate fi exclusă de la formarea fondurilor de solvabilitate. Clasificaţia creanţelor prevăzută de Regulament, reprezintă factorul determinant al calculului valorii admise a activelor în scopul solvabilităţii, şi anume:

• creanţe aferente primelor subscrise; 
• creanţe de la reasigurători; 
• avansuri acordate; 
• creanţe şi avansuri irecuperabile, avansuri acordate personalului; 
• alte creanţe. 

Primele patru tipuri de creanţe au abordări concrete în cadrul Regulamentului aferente recunoaşterii acestora. Pentru celelalte creanţe din bilanţul Societăţii nu este prevăzut modul de recunoaştere în cadrul fondurilor, nici nu sunt specificate în lista de active care nu sunt recunoscute la calculul solvabilităţii. Acest fapt determină a presupune că activele date sunt recunoscute a participa la formarea fondului asigurătorului.
Valoarea recunoscută a activelor care participă la formarea fondului asiguraților se determină în limita plafonului individual și de ansamblu calculată pentru creanțele deținute de fiecare debitor și pe total, în partea superioară a Foii de calcul 9. Diferența dintre valoarea de bilanț a creanțelor aferente primelor subscrise, valoarea admisă în fondul asiguraților și valoarea nerecunoscută în scopul solvabilității se atribuie fondului asiguraților.

Tabel de calcul a valorii creanțelor aferente primelor subscrise, cu care participă în fondurile de solvabilitate

Din cadrul avansurilor acordate (Foaia de calcul 12), 28 200 lei au fost admise a participa la formarea fondului asigurătorului (total col.6), iar 39 200 lei nu au fost recunoscute în scopul solvabilităţii (total col.7).

Creanţe şi avansuri irecuperabile, avansuri acordate personalului

Activele din categoria avansurilor şi a creanţelor irecuperabile nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii. Determinarea valorii acestora se efectuează de către departamentul contabilitate, indicând rezultatul obţinut în Registrul de evidenţă a activelor neadmise la calculul solvabilităţii (Foaia de calcul 14), în spaţiile corespunzătoare tipului acestora.

Evidenţa contabilă a avansurilor acordate personalului este organizată în cadrul creanţelor pe termen scurt ale personalului. Aceste active sunt recunoscute în baza contractului individuale de muncă. La această categorie se atribuie şi creanţele aferente contribuţiilor individuale de asigurări sociale spre reţinere din salariu și creanțele ale titularilor de avans. Valoarea totală a activelor se indică în Registrul „Total Active” (Anexa 1), care ulterior este inclusă în componenţa activelor limitate şi neadmise la calculul solvabilităţii (Anexa 9).

Societatea nu deţine creanţe şi avansuri irecuperabile, iar valoarea avansurilor acordate personalului în mărime de 150 000 lei (Anexa 1, col.2, rd.32) au fost excluse din calculul solvabilităţii. Mijloacele băneşti sechestrate sau blocate, sunt excluse din calculul solvabilităţii.

Conform rezultatelor calculelor valorii activelor date în scopul solvabilității reiese că 3 520 000 lei (Foaia de calcul 13, total, col.2) au fost admise în fondul asiguraților, pe când în fondul asigurătorului nefiind alocate anumite active din această categorie.

Activele similare mijloacelor băneşti sunt admise în valoare totală la formarea fondului asigurătorului, în mărimea valorii recunoscute.

Cheltuieli reportate şi de achiziţie, şi partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate

Conform prevederilor Regulamentului, cheltuielile reportate şi de achiziţie fac parte din activele neadmise la calculul solvabilităţii. Valoarea de bilanţ a acestora este inclusă în Registrul activelor neadmise (Foaia de calcul 14), care ulterior sunt prezentate în registrul generalizator al activelor limitate şi neadmise la solvabilitate (Anexa 9).

La data raportării, Societatea nu dispune de cheltuieli de achiziţii.


Partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate, de asemenea, nu sunt admise la calculul solvabilităţii, cu toate că în bilanţului societăţilor de asigurări nu sunt prevăzuţi asemenea indicatori şi SNC nu definesc noţiunile date.

Recunoaşterea obligaţiilor

Obligaţiile unei societăţi de asigurări reprezintă portofoliul de angajamente asumate de către societate faţă de părţi terţe. Acestea se clasifică în două categorii:

• rezervele tehnice brute care reprezintă obligaţiile societăţii aferente riscurilor preluate în asigurare. Acestea constituie cea mai semnificativă parte a obligaţiilor din cadrul bilanţului societăţii, şi unul din principalele obiective ale organelor de reglementare.
• celelalte obligaţii ale societăţii, exceptând rezervele tehnice – care sunt obiectul altor parteneriate ale societăţii, în afara activităţii de subscriere a contractelor de asigurare.

Obligaţiile sunt recunoscute în cadrul capitolelor 4 şi 5 din bilanţul contabil şi participă în mărime totală la calculul solvabilităţii. Informaţia de bază aferentă obligaţiilor societăţii de asigurări este prezentată în Registrul Obligaţiilor (Anexa 2). Acest registru este sursa de bază a formării Formei O-Obligaţii (Anexa 4), întrucât, în cadrul acestuia se determină tipul de obligaţii la care se atribuie fiecare postură, având la bază informaţia preluată din bilanţul contabil al societăţii.

Astfel, analizând Forma O-Obligaţii (Anexa 2) a Societăţii, putem menţiona că rezervele tehnice ale companiei constituie în 13 880 000 lei ce formează la rândul lor Fondul asiguraţilor. Mărimea Rezervei Primei Necâştigate este de 10 000 000 lei, Rezerva de daune declarate dar nesoluţionate şi Rezerva de daune neavizate respectiv în valoare de 2 000 000 şi 1 880 000 lei. Alte obligaţii ale companiei constituie 26 430 000 lei, formând Fondul asigurătorului.

Marja de solvabilitate minimă calculată pentru asigurări de viaţă

Companiile de asigurări de viaţă calculează marja de solvabilitate minimă ca cea mai mare valoare dintre marja de solvabilitate 1 (MSM_1) şi capitalul social minim. Ca şi în cazul companiilor de asigurări generale, capitalul social minim este reglementat de către Legea cu privire la asigurări. MSM_1 este un indicator ce reprezintă suma produsului dintre rezervele matematice după cedările în reasigurare, rata 1 şi factorul 1; şi produsul dintre suma la risc după cedările în reasigurare, rata 2 şi factorul 2. Rata 1 se calculează ca maxim dintre 0.85 (85%) şi raportul dintre rezervele matematice după deducerea cedărilor în reasigurare şi rezervele matematice brute. Rata 2 reprezintă valoarea maximă dintre 0.5 (50%) şi raportul dintre suma la risc reţinută ca obligaţie după cedările în reasigurare şi suma la risc brută. Factorul 1 şi 2 sunt indicatori indicaţi în tabelul ajutător la Forma MSM_V anexată la Regulament.

Calculele marjei de solvabilitate minime pentru societățile de asigurări care practică asigurări de viață, se efectuează în Forma MSM_V (Anexa 6), reieșind din informațiile prezentate în forma de acumulare a surselor de informații pentru calculul MSM_V (Foaia de calcul 16). Rezultatele obținute indică un nivel al marjei de solvabilitate pentru asigurările de viață în mărime de 22 500 000 lei (Anexa 6, rd.29, col.11).

Calculul ratei de solvabilitate

Calculul ratei de solvabilitate este prezentat în Forma MSD RS (Anexa 7), care este o formă de generalizare a indicatorilor de solvabilitate obţinuţi anterior din Forma A – Active (Anexa 3), O – Obligaţii (Anexa 4), şi MSM (Anexa 5 şi Anexa 6).

La determinarea ratei de solvabilitate, participă doi indicatori şi anume: La situaţia prezentată de Societate, s-a calculat o rată de solvabilitate în mărime de 129,74% pentru asigurări generale (Anexa 7, rd.9, col.2), adică cu 4,74% mai mult decât nivelul minim cerut de Regulament (minim 125%).

Conform art. 12 şi 13 a Regulamentului, companiile de asigurări sunt obligate, până la data de 30 iunie 2012, să menţină în permanenţă rata de solvabilitate la un nivel nu mai mic de 100%, iar după această dată, societățile de asigurări generale și de viață trebuie să mențină un nivel nu mai mic de respectiv 125% și 110%. De asemenea, societățile trebuie să calculeze şi să monitorizeze lunar marja de solvabilitate minimă şi marja de solvabilitate disponibilă.

În practica țărilor europene este stabilit că, societățile de asigurări generale cu nivelul normativ al ratei de solvabilitate, situat:

• până la 70% - sunt problematice și sunt supuse unor măsuri de implicare directă din partea organelor de supraveghere pentru remedierea situației create; 
• între 70% și 100% - cad sub un regim intensiv de supraveghere și sunt puse în situația de a elabora un complex de măsuri proprii pentru stabilizarea nivelului de solvabilitate; 
• între 100% și 125% - cad sub incidența prevederilor regimului standard de control a organelor de supraveghere în scopul creșterii și menținerii nivelului marjei de solvabilitate cerut; 
• între 125% și 150% - dețin un nivel suficient al capitalului disponibil, dar trebuie să continue măsurile de menținere a nivelului optimal al marjei de solvabilitate; 
• peste 150% - au un nivel ridicat de solvabilitate, și nu necesită intervenții speciale sau monitorizări din partea organelor de supraveghere.

Din considerentele că regimul de solvabilitate devine unul din cele mai semnificative instrumente de reglementare a pieţei asigurărilor, atât în UE cât şi în Republica Moldova, este necesar ca modul de calcul al indicatorilor de bază să fie cât mai transparent, întrucât acesta facilitează procesul de supraveghere a pieței asigurărilor, elucidează complexitatea şi abordarea globală a procesului de gestiune a societăţilor de asigurări, participă la perfecţionarea sistemelor de control intern şi extern (audit).

Bibliografie

1. Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21 decembrie 2006//Monitorul Oficial nr.41-49 din 06.04.2007. 
2. Regulamentul privind marjele de solvabilitate ale asiguratorului (reasiguratorului) din 21.01.2011// Monitorul Oficial nr. 59-62 din 15.04.2011. 
3. Regulamentul privind rezervele tehnice de asigurare nr. 1/5 din 11 ianuarie 2011// Monitorul Oficial nr. 37-38 din 11 martie 2011.

Anexe

Anexa 1 „Total Active”

Anexa 2 „Total Obligaţii”

Anexa 3 Forma „A - Active”

Anexa 4 Forma „O - Obligaţii”

Anexa 5 Forma MSM_G

Anexa 6 Forma MSM_V

Anexa 7 Forma MSD_RS

Anexa 8 Recunoaşterea activelor

Anexa 9 Active limitate şi neadmise la solvabilitate

Dezvoltarea conceptului de solvabilitate

Datorită faptului că societăţile de asigurări sunt instituții financiare, valoarea activelor şi a pasivelor acestora depinde de modificarea condiţiilor existente pe pieţele financiare. Mai mult, valoarea pe care cumpărătorii o atribuie produselor de asigurare depinde de soliditatea financiară a societăţii de asigurări. De aceea solvabilitatea are o foarte mare importanţă pentru clienţi, investitori, pentru instituţiile de supraveghere şi pentru asigurătorii înşişi.

Activitatea de asigurări implică riscuri ce nu pot fi complet eliminate. Astfel, chiar dacă o companie de asigurări dezvoltă un management adecvat al riscului, riscul falimentului său nu poate fi înlăturat, existând posibilitatea producerii unor evenimente imprevizibile, pentru care asigurătorul nu a adoptat nici o măsură de protecţie.

Din acest motiv se consideră necesară impunerea unor standarde prudenţiale privind limitele şi modalităţile de gestionare a riscurilor asumate şi reţinute de asigurători. Principiul solvabilităţii accentuează importanţa menţinerii unui nivel minim de capital care să reflecte amploarea şi complexitatea activităţii unei societăţi de asigurări, precum şi riscurile la care aceasta este expusă.

Evenimentele care au avut loc în ultimii ani pe piaţa mondială a asigurărilor au scos în evidenţă faptul că volatilitatea pieţelor financiare şi dinamica tot mai accentuată a mediului de afaceri şi-au pus o amprentă puternică asupra securităţii financiare a companiilor de asigurări. Deşi, în esenţă, principalele cauze care determină probleme de solvabilitate a asigurătorilor nu s-au schimbat, probabilitatea ca acestea să se manifeste cu o frecvenţă şi intensitate ridicate este din ce în ce mai mare. De cele mai multe ori, deficitul de solvabilitate are la origine deficienţe înregistrate în legătură cu activitatea de subscriere, investiţii sau reasigurare.

Sectorul asigurărilor trece de la un sistem de control de supraveghere directă într-un mediu mult mai liberalizat. Acest pas necesită noi sisteme de control şi de gestiune a riscurilor. Autorităţile de supraveghere, de asemenea, au nevoie de tehnici noi şi îmbunătăţite pentru controlul societăţilor de asigurare. Astfel cum aceste instituţii reprezintă majoritatea și cei mai mari investitori, stabilitatea lor are un impact definit asupra pieții financiare. Punctul de referinţă al unei companii de asigurare este solvabilitatea sau capacitatea financiară a acesteia. Alţi termeni care au fost folosiți pentru exprimarea stabilității financiare a companiilor de asigurări sunt sănătatea financiară sau soliditatea.

Potrivit Dicţionarului Webster’s Ninth New Collegiate, conceptul de solvabilitate provine din anul 1727 ca fiind "calitatea sau starea de a fi solvabil". Ultimul concept datează cu 100 de ani mai devreme (1630) şi este definit ca "posibilitatea de a plăti toate datoriile legale". Ilustrăm aceasta printr-un exemplu din secolul 18 când, în 1724 un negustor din Hamburg a propus să înființeze o companie de asigurări maritime suedeză în Stockholm. Germanul a prezentat propunerea sa la guvern, şi urmând ideii sale de afaceri, compania ar fi trebuit să fie asigurată cu capitaluri mari, şi, astfel, ar fi solvabilă. Compania ar trebui mai bine protejată şi să presteze servicii mai calitative decât altele, şi astfel, ar putea atrage atât comercianţii suedezi cât şi pe cei străini să cumpere polițe de asigurare, la prețuri chiar mai mari decât în altă parte. După afirmațiile germanului, compania ar fi putut să devanseze asigurătorii germani. Guvernul german nu a fost de acord să facă așa o investiție.

Nouă ani mai târziu, comercianţii suedezi au propus guvernului Suediei să înființeze o companie de asigurări maritime, bazându-se pe principiile propuse anterior de german. Astfel, în anii 1739-1740 a fost înființată compania de asigurări maritime Assecurance-Compagniet, în care investitorii dețineau o anumită cotă parte. Aceasta avea la bază un cod regal de reglementare a activității în scopul menținerii echilibrului balanței de plăți. La momentul când a fost stabilit sistemul suedez de reglementare a asigurărilor în 1903, acesta a fost fondat pe principiul solvabilității, menționând că, "ar trebui să protejeze executarea tuturor contractelor de asigurare încheiate".

Tratând solvabilitatea doar ca un mijloc de protecție a asiguraților, nu se spune nimic despre natura acesteia. Marja de solvabilitate este o un instrument de protejare a activelor unei societăţi prin absorbirea impactului diverselor riscuri, care acoperă un capital teoretic impus de autoritatea de reglementare, iar solvabilitatea este capacitatea unei companii de asigurări de a plăti daunele viitoare în măsura în care acestea devin scadente. Acest lucru implică faptul că asigurătorul trebuie să dispună de suficiente active pentru a-și îndeplini obligaţiile, dar, de asemenea, pentru a satisface cerinţele financiare aferente capitalului statutar. Pentru supraveghetor, este important ca asiguraţii să fie protejați, dar şi de a asigura stabilitatea pieţii financiare.

Marja de solvabilitate disponibilă (MSD), este diferenţa dintre active şi obligaţii, ținând cont de faptul sunt puse unele restricții referitoare la calitatea activelor admise să reprezinte siguranța acordată de către compania de asigurări asiguraților săi. Această definiţie, în ceea ce priveşte marja de solvabilitate, a fost formulată pentru prima dată în Pentikäinen (1952). Trebuie să distingem între această marjă de solvabilitate disponibilă şi o marjă de solvabilitate teoretică, cerută de organul de reglementare. Prima este valoarea reală aşa cum este definit mai sus, iar aceasta din urmă este o sumă teoretică cerută de către regulator în scopul protecţiei asiguraţilor sau este stabilită de însăşi asigurătorul pentru control său intern.

Obligaţiile principale ale unei companii de asigurări sunt despăgubirile de asigurare anticipate şi costurile asociate acestora. Acestea sunt de obicei calculate folosind metode actuariale, ghidate de regulamente. Aceste calcule sunt, desigur, doar estimări, cu o anumită probabilitate de eroare. În scopul protejării asiguraţilor şi pentru asigurarea stabilității pieţii financiare, au fost implementate cerinţe ca companiile de asigurări să deţină un anumit volum de active suplimentare.

Prima poziţie poate fi obţinută atunci când MSD ≤ MCR, adică atunci când asigurătorul încalcă nivelul minim supraveghetorul va interveni şi va decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată (afacerea este închisă) sau dacă afacerea ar trebui să fie suspendată (nu se permite desfășurarea activității, ci doar executarea tuturor obligațiilor vechi).

A doua poziţie poate fi obţinută atunci când MSD ≥ SCR. Pentru abordarea continuității activității, în Campagne (1961) a fost utilizat termenul de solvabilitate dinamică, și termenul de solvabilitate statică pentru situaţia de dizolvare a companiei, (Kastelijn & Remmerswaal, 1986).

Este de menționat că conceptul de obligație se referă la obligaţiile determinate de contractele de asigurare. Rezervele tehnice reprezintă valoarea obligaţiilor de asigurare reflectate în bilanţul companiei. De obicei, rezervele tehnice includ marje prudențiale implicite.

Aceasta înseamnă că o companie este solvabilă atunci când marja ei de solvabilitate este pozitivă. Aşa-numita problemă a ruinării ar fi, astfel, probabilitatea ca marja de solvabilitate a unei societăți să devină negativă în orice moment din viitor.

Potrivit versiunii online a Dicționarului investitorului, solvabilitate este definită ca fiind "capacitatea financiară de a plăti datoriile, atunci când devin scadente. Solvabilitatea unei companii spune unui investitor dacă compania își poate plăti datoriile".

Sunt diferite alte puncte de vedere în ceea ce privește tratarea solvabilității. Astfel, Pentikäinen (1967) prezintă două moduri diferite de a privi acest concept:

1. Din punct de vedere al managementului companiei - asigurarea continuității misiunii şi existenţei societăţii. 
2. Din punct de vedere al autorităţilor de supraveghere - asigurarea beneficiului reclamanţilor şi a asiguraţilor.

A doua definiţie este mai îngustă, întru-cât nu implică continuitatea companiei ci chiar permite ca aceasta să fie lichidată. Această definiţie poate fi aprobată ca bază a sistemului juridic: "măsurile legale de securitate ale autorităţilor de supraveghere se limitează la minim, de exemplu, pentru a asigura doar beneficiile asiguraților, altfel fiecare societate ar avea libertatea de a-și executa misiunea în modul cum aceasta dorește". După cum se menţionează în Pentikäinen (1984), ultima situaţie indică menţinerea capacităţii asigurătorului de a-şi îndeplini obligaţiile pentru o perioadă scurtă de timp (ex. de 1 an). În primul caz, obiectivul principal este de a garanta continuitatea existenţei asigurătorului. Aceasta este o situaţie mult mai complexă decât cea din urmă, care la rândul său o şi include pe ultima.

Dacă luăm a doua definiţie ca bază a sistemului normativ, atunci existenţa companiei poate fi considerată a fi dependentă de gestiune. Acest lucru ar putea fi realizat prin prisma unor rezerve adecvate, flux permanent de prime, precum şi de reasigurare. În noul mediu propus de UE, pilonul II constituind din măsuri calitative de supraveghere, va constitui o punte între cele două abordări.

În noul sistem al UE bazat pe cei trei piloni, aceste două moduri de a privi solvabilitatea sunt combinate prin intermediul modelelor interne, dar, de asemenea, prin intermediul sistemului de pilon în sine.

Conceptul de marjă de solvabilitate a fost schimbat odată cu dezvoltarea Directivelor UE. De la început aceasta era abordată ca o rezervă suplimentară. În prima directivă non-viață cu privire la solvabilitate, se menționează că marja de solvabilitate este "destinată amortizării efectelor eventualelor variații economice defavorabile".

În prima directivă non-viață din 1973 (CEE, 1973) se spune că "este necesar ca întreprinderile de asigurare să dispună, în afara rezervelor tehnice suficiente pentru a face față angajamentelor contractate, de o rezervă suplimentară, numită marjă de solvabilitate și reprezentată de patrimoniul liber, pentru a face față fluctuațiilor activității". O tratare similară a conceptului a fost, de asemenea, exprimată în prima directivă de asigurări de viaţă 1979 (CEE, 1979).

A treia directivă non-viață (CEE, 1992a), a introdus o schimbare în începutul articolului 16 şi se concentrează acum asupra marjei de solvabilitate pentru întreaga activitate, ceea ce nu a fost exprimat în prima directivă. Începutul acum prevede: "Statul membru de origine solicită fiecărei întreprinderi de asigurare să constituie o marjă de solvabilitate suficientă pentru ansamblul activităților sale. Marja de solvabilitate corespunde patrimoniului întreprinderii, liber de orice angajament previzibil, activele necorporale fiind deduse "

În directiva non-viață cu privire la Solvency I (COM, 2002b), definirea marjei de solvabilitate este descrisă în termeni de a acţiona ca o amortizare a efectelor eventualelor variații economice defavorabile: "Obligația ca întreprinderile de asigurare să constituie, pe lângă și peste provizioanele tehnice necesare acoperirii angajamentelor lor de asigurare, o marjă de solvabilitate destinată amortizării efectelor eventualelor variații economice defavorabile constituie un element important al sistemului de supraveghere prudențială în scopul protejării intereselor asiguraților și a titularilor de polițe de asigurare". În această directivă, orizontul de timp este subînțeles ca toată perioada de activitate a companiei.

O abordare similară este menționată în directiva de viaţă cu privire la Solvency I (COM, 2002c): „În afară și în plus față de provizioanele tehnice, inclusiv provizioanele matematice de o valoare suficientă pentru a respecta angajamentele contractate, este necesar ca întreprinderile de asigurare să dețină o rezervă suplimentară, cunoscută ca marjă de solvabilitate, reprezentată de patrimoniul liber și, cu acordul autorităților competente, de alte elemente de patrimoniu implicit, destinat să amortizeze efectele eventualelor variații economice”.

În urma evoluției, cel mai actual concept de solvabilitate este abordat de directiva Solvency II, în care conceptul de marjă de solvabilitate este în totalmente înlocuit cu:

• Cerinţa de Capital de Solvabilitate (SCR), care este valoarea capitalului care urmează să fie deţinut de către asigurător pentru a satisface cerinţele Pilonului I în cadrul regimului Solvabilitate II
• Cerinţa Minimă de Capital (MCR), care este nivelul capitalului ce reprezintă pragul minim care declanșează măsuri definitive de supraveghere, în cazul în care aceasta este încălcat. 

Solvabilitatea este mai mult decât un proces de reglementare, acesta reprezintă pentru asigurători o perspectivă asupra modului de a gestiona afacerile lor. Aceasta, având o gamă largă de consideraţii şi oportunităţi pentru entităţile de asigurare la nivel mondial, are un impact asupra peisajului competitiv prin care afectează în mod diferit companiile, liniile de afaceri şi zonele geografice.

Istoricul regimului de solvabilitate

Solvency 0

Lucrările lui Campaigne în asigurările non viață:
Modelul propus a fost simplu, dar elegant. Fie prima netă reţinută de 100%. Din aceasta deducem o fracţie constantă egală cu rata medie a cheltuielilor (stabilită la 42%). Restul este ceea ce rămâne pentru plata despăgubirilor. Campagne presupune că rata netă a daunei urmează o distribuţie Beta. Având la bază datele din diferite ţări europene, el a estimat Valoarea la Risc a ratei daunei la 0.9997% în mărime de 83%. Astfel, raportul combinat va fi 42% + 83% = 125%. În alte cuvinte, compania va avea nevoie de un plus de 25% de primă timp de 1 an pentru a satisface cerinţele. Având la bază lucrările ulterioare în anii 1960 şi negocierilor politice în acest cadru, acestea a devenit baza pentru prima directivă non-viață în Europa în 1973.

Societăţile de asigurări, prin natura activităţii lor şi prin varietatea operaţiunilor desfăşurate, sunt expuse unei multitudini de riscuri. În primul rând, companiile de asigurări trebuie să facă faţă unor riscuri specifice domeniului lor de activitate: riscuri generate de subscrierea primelor de asigurare, de dimensionarea eronată a rezervelor tehnice, de schimbările imprevizibile ale frecvenţei daunelor, de daunele catastrofale, de reasigurarea inadecvată, etc. De asemenea, ele se pot confrunta şi cu o serie de riscuri de natură generală, comune tuturor tipurilor de afaceri: management incompetent sau administrare defectuoasă a strategiilor de dezvoltare.
Noţiunea de risc este specifică domeniului asigurărilor, constituind un element esenţial al contractului de asigurare. Semnificaţiile noţiuni de risc în asigurări sunt variate:

1. riscul reflectă gradul de probabilitate în apariţia unui pericol pentru care se încheie asigurarea, iar alteori proporţiile răspunderii asigurătorului;
2. riscul înseamnă evenimente - calamităţi naturale sau accidente care produc pagube şi contra apariţiei cărora se acordă acoperire prin asigurare;
3. în limbaj internaţional risc înseamnă şi obiectivul asigurat sau obiectul asigurării (în cazul asigurării de bunuri - bunul, în cazul asigurării de persoane - persoana asigurată);
4. riscul reflectă şi ramura de asigurare la care se referă. Aveam risc industrial, risc profesional, risc auto, etc.

Noţiunea de risc în asigurări poate fi definită sub aspect juridic şi tehnic. 2. Riscurile sistematice (specifice pieţei asigurărilor) sunt riscurile generate de factorii externi care afectează piaţa asigurărilor în ansamblu. În majoritatea cazurilor, asigurătorul nu are capacitatea de a controla aceste riscuri. În această categorie includem:

• Riscul jurisdicţional şi legislativ este riscul asociat impactului financiar pe care îl au modificările legilor şi normelor. Asigurătorii trebuie să înţeleagă implicaţiile modificărilor legislative şi să implementeze sisteme interne cu scopul de a se conforma directivelor autorităţilor de supraveghere.
• Riscul modificărilor pieţei. Companiile de asigurări sunt afectate de comportamentul consumatorilor şi de acţiunile concurenţei. Nevoile consumatorilor şi atitudinea acestora faţă de achiziţionarea poliţelor de asigurare reprezintă principalii factori de influenţă ai activităţii de subscriere a asigurătorului şi, implicit, al venitului din prime. Astfel, poate exista o concurenţă serioasă între companii în ceea ce priveşte primele practicate şi produsele oferite.

3. Riscurile sistemice (specifice economiei locale sau globale) sunt asociate factorilor economici şi sociali locali sau globali care au un impact indirect asupra pieţei asigurărilor. În majoritatea cazurilor, asigurătorul nu este capabil să controleze aceste riscuri. Ele includ:

• Riscul modificării mediului înconjurător reprezintă riscul creşterii semnificative a frecvenţei catastrofelor naturale şi a modificărilor de mediu.
• Riscul schimbărilor sociale. Modificările demografice şi comportamentul consumatorilor constituie principalii factori determinanţi ai riscului social.
• Riscul ciclului economic este riscul asociat schimbărilor economice cauzate de factori şi procese externe. De exemplu, în perioadele de recesiune economică piaţa asigurărilor se poate confrunta cu o reducere a numărului poliţelor de asigurare încheiate şi, implicit, a volumului de prime subscrise.
• Riscul de rată a inflaţiei reprezintă riscul asociat unei creşteri semnificative a ratei inflaţiei. Pentru sectorul asigurărilor generale, o rată mare a inflaţiei are un impact considerabil asupra calculului rezervelor tehnice pentru clasele de asigurări cu răspundere pe termen lung.
• Riscul de rată a dobânzii este riscul asociat direct modificărilor neprevăzute ale ratelor de dobândă, cu impact asupra valorii activelor şi pasivelor unei companii.
• Riscul valutar are un impact mai mare asupra asigurătorilor care subscriu în cantităţi însemnate riscuri în afara graniţelor ţării. Acest risc poate fi redus prin investirea în active exprimate în aceeaşi valută ca şi obligaţiile ce decurg din poliţele de asigurare.
• Riscul tehnologic decurge din dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii. Transformările tehnologice influenţează diferite sectoare ale pieţei asigurărilor. Schimbările tehnologice pot genera o accentuare a poluării, mărind astfel frecvenţa la nivelul daunelor aferente asigurărilor de răspundere civilă.

Sursa: Study into the methodologies to assess the overall financial position of an insurance undertaking from the perspective of prudential supervision, European Commission, 2002.

În condițiile de instabilitate economico-financiare și risc sporit se intensifică necesitatea de protejare a proprietății patrimoniale, deci crește cererea la produsele de asigurare. Numai în 2010 comparativ cu 2009 valoarea primelor brute subscrise din asigurarea directă crește de la 813,19 mln. lei la 913,53 mln. lei, ceea ce reprezintă o creștere de 112,34%.

Solvabilitatea este mai mult decât un proces de reglementare, acesta reprezintă pentru asigurători o perspectivă asupra modului de a gestiona afacerile lor. Aceasta, având o gamă largă de consideraţii şi oportunităţi pentru entităţile de asigurare la nivel mondial, are un impact asupra peisajului competitiv prin care afectează în mod diferit companiile, liniile de afaceri şi zonele geografice.

Piața asigurărilor din Republica Moldova este în proces de consolidare, ceea ce determină o serie de modificări normative ale acestui sector. Principalele tendințe ale noilor implementări ale sistemului de reglementare a asigurărilor din Republica Moldova conduc la ideea armonizării legislației naționale cu cea a Uniunii Europene. Actualmente organul de reglementare a sectorului asigurărilor în Republica Moldova, numit Comisia Națională a Pieții Financiare (în continuare CNPF), colaborează strâns cu autoritățile europene în sensul integrării Republica Moldova în UE.

Regimul de solvabilitate al Republica Moldova până în aprilie 2011 a fost reglementat de Regulamentul cu privire la garantarea solvabilităţii organizaţiilor de asigurare, emis la 31 decembrie 2002 de către Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii al Republica Moldova. Acesta este primul act normativ prin care se adoptă primele cerinţe referitoare la solvabilitatea companiilor de asigurare din Republica Moldova, accentul principal fiind pus pe suficienţa de capital. În acest regulament, exigenţele faţă de capital sunt foarte mici, dat fiind faptul că este o măsură nouă în reglementarea sectorului asigurărilor în scopul racordării la cerinţele Uniunii Europene.
Datorită tendinţei actuale din Republica Moldova de integrare în UE, CNPF la 15 aprilie 2011 publică Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasigurătorilor), prin care se introduce o nouă metodă de calculare a marjei de solvabilitate minime, a marjei de solvabilitate disponibile, şi a ratei de solvabilitate, cât şi noi limite ale acestor indicatori. În acest nou regulament, CNPF tratează capitalul dintr-o perspectivă mult mai amplă şi riguroasă, încercând să ţină cont de calitatea capitalului asigurătorilor, sensibilitatea cerinţelor de solvabilitate la riscuri, nivelul minim de solvabilitate, riscurile care nu sunt acoperite de normele de solvabilitate, mix-ul de afaceri şi investiţii, nivelul de securitate, problemele de supraveghere şi jurisdicţionale, nivelul general al capitalizării în industrie, evoluţiile în cadrul industriei, competitivitatea, mediul economic în jurisdicţie, dezvoltarea pieţelor de capital, gestionarea riscurilor, protecţia asiguraţilor / Fondul de Garantare, ş.a.

Regimul actual de solvabilitate al Republica Moldova este reglementat de Legea cu privire la asigurări nr. 407, publicată în Monitorul Oficial nr.47-49/213 din 06 aprilie 2007 și de Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor) nr. 2/1 din 21 ianuarie 2011 (în continuare Regulament).

Abordările normative referitoare la solvabilitatea companiilor de asigurări descrise de Regulament, sunt structurate în 3 parți generale, și anume:

1. Recunoașterea activelor și obligațiilor în scopul solvabilității;
2. Calculul marjei minime de solvabilitate;
3. Calculul ratei de solvabilitate.
Pornind de la această sumă (Plafon Global), pe parcursul descrierii recunoașterii activelor în scopul solvabilității, se va determina pragul de admitere la fondul asiguraților corespunzătoare fiecărui activ. 

Activele nemateriale

De regulă, activele nemateriale sunt recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității. Ca o excepție de la ne-admisibilitatea activelor nemateriale la calculul solvabilității, Regulamentul menționează că, din componența activelor nemateriale, programele soft pot participa într-o anumită măsură la formarea fondului asigurătorului.

Calculatoarele și echipamentul electronic

Conform prevederilor art. 4 și 5 al Regulamentului, valoarea calculatoarelor şi echipamentului electronic din cadrul mijloacelor fixe, este parţial admisă la calculul solvabilităţii, după cum este prezentat în tabelul 4.

Depozite și investiții în instituții financiare licențiate de BNM

Sursele de informații aferente depozitelor și investițiilor în instituții financiare licențiate de BNM ale unei companiei de asigurări, în scopul aprecierii indicatorilor de solvabilitate, sunt aceleași ca și în cazul valorilor mobiliare.

Alte active financiare

Pentru activele financiare cu excepția valorilor mobiliare, a depozitelor, și a creanțelor pe termen lung (descrierea cărora este în componența Creanțelor), evidența cărora se ține la conturile contabile din grupa 13 „Active financiare pe termen lung” și 23 „Investiții pe termen scurt”, Regulamentul nu prevede anumite reglementări specifice, în cele din urmă fiind admise a participa în fondul asigurătorului.

Denumirea activului	Recunoașterea activelor		Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate		Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor
	Rapoarte financiare	Rapoarte specializate  de solvabilitate
			Fondul asiguraților	Fondul asigurătorului
A	1	2	3	4	5
Materiale	Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare)	Nu se recunosc	Nu participă	Nu participă	În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

Alte stocuri de mărfuri și materiale 

Denumirea activului	Recunoașterea activelor		Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate				Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor
	Rapoarte financiare	Rapoarte specializate  de solvabilitate
			Fondul asiguraților		Fondul asigurătorului
A	1	2	3		4		5
Obiecte de mică valoare și scurtă durată, exceptând obiectele de inventar	Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare minus uzura)	Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare minus uzura)		Nu participă		Participă la valoarea recunoscută		-
Mărfuri	Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare)	Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare)		Nu participă		Participă la valoarea recunoscută		-

Sursa: Elaborat de autor

Cota reasigurătorului în rezervele tehnice

Majoritatea companiilor de asigurări din Republica Moldova care transmit riscuri în reasigurare, calculează cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute, conform Regulamentului privind rezervele tehnice de asigurare. Aceasta reprezintă partea de risc asumată de către reasigurător în gestiunea și soluționarea portofoliului de riscuri subscrise de către compania de asigurări cedentă.

Acest activ se contabilizează în contul contabil 142 „Alte active pe termen lung”. Conform prevederilor normative, cota reasigurătorului în rezervele tehnice se include în mărime totală în fondul asiguraților.

Alte active

Din cadrul altor active, pot fi menționate activele contabilizate în conturile contabile 142 „Alte active pe termen lung” cu excepția cotei reasigurătorului, și 252 „Alte active curente” cu excepția cheltuielilor de achiziție. Aceste active sunt permise a participa la formarea fondului asigurătorului.


Noul regim de solvabilitate implementat în Republica Moldova reprezintă una din principalele pârghii de reglementare a pieței asigurărilor de către organele de supraveghere. În esența sa, acesta constituie o estimare a indicatorilor care reflectă gradul de risc la care este expusă o companie de asigurări, servind totodată ca bază în analiza și gestiunea riscurilor, cât și pentru identificarea și prevenirea insolvabilității.

Din perspectiva organelor de reglementare, regimul actual de solvabilitate reprezintă un mijloc de monitorizare și menținere a nivelului de solvabilitate a companiilor de asigurări din Republica Moldova. În scopul asigurării unor indicatori ai solvabilității cât mai adecvați pe piața asigurărilor, organele de supraveghere trebuie să dezvolte măsuri de implementare și de asistare a companiilor de asigurări în vederea menținerii unui nivel optim a indicatorilor de solvabilitate.