Publicaţii


MD | RU


Strategii și practici de instrumentare dosarelor de daune în asigurări

postat 18 mai 2017, 07:19 de Utilizator necunoscut

Instrumentarea dosarelor de daune reprezintă procesul de onorare a obligațiilor asumate de către asigurător conform contractelor de asigurare, și presupune evaluarea cuantumului despăgubirii în urma survenirii cazului asigurat și gestiunea corespunzătoare a plăților aferente daunei. Calitatea procedurilor de regularizare a daunelor constituie un criteriu universal de apreciere de către asigurați a potențialului și a eficienței activității societății de asigurări.


Organizarea procesului de despăgubire din cadrul societăților de asigurări este reglementat de Codul civil al Republicii Moldova, Legea cu privire la asigurări nr. 407 din 21 decembrie 2006, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 414 din 22 decembrie 2006 și alte acte legislative și normative în vigoare din domeniul de asigurări.

Conform prevederilor normative, soluționarea cazurilor de asigurare aferente asigurărilor obligatorii se efectuează în condițiile legii, pe când, în cazul asigurărilor facultative, se ține cont de condiţiile de asigurare şi de clauzele contractului de asigurare [1]. Organizarea și gestionarea procesului de soluționare a dosarelor de daună în cadrul societăților de asigurări îi revine serviciului de regularizare a daunelor.

Societățile de asigurări acordă despăgubiri, în baza contractelor de asigurare subscrise, din rezervele de asigurare formate din primele de asigurare încasate de la asigurați, reieșind din principiile și funcțiile de bază ale asigurărilor.

Caracterul rațional și operativ al regularizării daunelor determină poziția financiară atât a asiguraților cât și a societății de asigurări. Dat fiind faptul că, un nivel neargumentat al valorii despăgubirii are influențe negative asupra ambelor părți, și procesul de regularizare a daunelor, într-o anumită măsură, este o coordonare a necesității onorării obligațiilor contractuale asumate și a menținerii solvabilității asigurătorului, organizarea unui proces adecvat al regularizării daunelor devine foarte esențială. Prin acesta se urmărește armonizarea scopului societății de asigurări - de a maximiza corespunderea valorii despăgubirii cu responsabilitatea aferentă riscului preluat, și scopului urmărit de asigurat – de a beneficia cât mai repede de despăgubire și într-un cuantum care să acopere maximal pierderea sa.

Conform mai multor practici naționale și internaționale, propunem șapte etape de examinare la instrumentarea dosarelor de daune [4, 5, 6], și anume:

Etapa 1. Raportarea cazului asigurat – societatea de asigurări primește raportări sau înștiințări referitoare la survenirea daunei direct de la asigurat (beneficiar) sau de la intermediar în asigurări. Raportarea daunei poate fi efectuată prin mai multe modalități, dintre care: personal la oficiul asigurătorului, prin telefon, internet, e-mail, înștiințare prin intermediarul în asigurări (agent sau broker de asigurare), sau o scrisoare de la avocat cu raportarea formală a daunei.

Asiguratul este obligat de a raporta survenirea cazului asigurat imediat și în termenii stabiliți de lege sau prevăzuți de contractul de asigurare la asigurările facultative. Este necesară organizarea cât mai eficientă și operativă a raportării daunei de către asigurat, întrucât, aceasta permite asigurătorului să restabilească cât mai complet circumstanțele cazului asigurat. După primirea declarației cu privire la survenirea daunei, informațiile disponibile sunt îndosariate și se indică spre examinare. 

Etapa 2. Cercetarea cauzelor și circumstanțelor care au determinat survenirea cazului asigurat, și aprecierea valorii daunei – stabilirea riguroasă și imediată a cauzelor, circumstanțelor și a vinovatului producerii daunei, pentru determinarea adecvată a necesității și cuantumului despăgubirii. Un moment cheie al procesului de regularizare a daunelor este cercetarea dacă producerea daunei nu a fost avantajoasă pentru asigurat sau pentru alte persoane. 

Etapa 3. Stabilirea concordanței dintre cauzele și circumstanțele daunei, și prevederile contractului de asigurare - presupune precizarea dacă dauna produsă corespunde riscurilor și prevederilor specificate de contractul de asigurate. Pentru determinarea corespunderii cauzelor daunei cu riscurile acoperite prin contractul de asigurare, se examinează următoarele aspecte: datele efective ale contractului de asigurare, data evenimentului, termenii, condițiile, excepțiile și mențiunile contractului de asigurare, limitele poliței de asigurare, franșiza, cota reasigurătorului în daună, respectarea cerințelor de raportare, vinovatul, posibilitățile de recuperare a daunei, ș.a. La etapa dată pot apărea divergențe cu asiguratul din cauza nepotrivirii cauzei și circumstanțelor daunei cu riscurile și prevederile contractului de asigurare. Dacă dauna produsă este acoperită de contractul de asigurare aceasta se înaintează spre soluționare, în caz contrar, societatea refuză de a despăgubi pierderile aferente daunei respective.

De asemenea, nu toate cheltuielile aferente cazului asigurat sunt acoperite de despăgubire, ci doar cele prevăzute în contractul de asigurare.

Etapa 4. Aprecierea valorii despăgubirii aferente cazului asigurat. Imediat ce dauna a fost recunoscută a fi un caz asigurat, societatea de asigurări stabilește valoarea preventivă a acesteia. Aprecierea valorii daunei se efectuează în strictă conformitate cu prevederile, metodele și limitele descrise în actele normative, condițiile de asigurare și contractul de asigurare. Este important de menționat faptul că valoarea daunei este estimată în dependență de informația disponibilă la momentul evaluării. Odată ce sunt disponibile informații suplimentare aferente dosarului dat, este mult probabil ca valoarea estimată a daunei să se modifice.

Etapa 5. Stabilirea beneficiarului conform contractului de asigurare. În dependență de produsul de asigurare și scopul încheierii contractului de asigurare, beneficiarul poate fi în persoana asiguratului, unui creditor (în cazul în care obiectul asigurării este gajat), sau o altă parte terță, și trebuie întotdeauna să fie specificat de contractul de asigurare.

Etapa 6. Achitarea despăgubirii se efectuează numai în urma aprobării ordinului de stabilire a valorii despăgubirii și de acceptare a plății acesteia către beneficiar. În cazul achitării despăgubirii către terți (beneficiari), este necesar de a obține o declarație în scris care să confirme acordul beneficiarului cu mărimea plății, cât și refuzul acestuia de a înainta pretenții ulterioare aferente dosarului dat.

Etapa 7. Examinarea recuperărilor din daună – după efectuarea plăților către beneficiar aferente despăgubirii de asigurare, societatea de asigurări revede aspectele aferente dreptului la subrogare sau la valoarea de lichidare a bunurilor deteriorate ale asiguratului. Dreptul la subrogație se întâlnește cel mai frecvent în cadrul asigurărilor de autovehicule. Dreptul la valoarea de lichidare a bunurilor apare atunci când asigurătorul a achitat valoarea integrală a sumei asigurate pentru bunul avariat, și respectiv a obținut dreptul de a gestiona valoarea rămasă a activului avariat. În aceste cazuri, recuperările din daună pot compensa o parte a despăgubirilor de asigurare suportate.

Toate tranzacțiile și procedurile aferente procesului de regularizare a daunelor trebuie documentate și îndosariate adecvat, pentru asigurarea formării complete a dosarului de daună.

O singură daună aferentă unui contract de asigurare poate avea o durată de viață care să depășească mai mulți ani. Tipurile de tranzacţii care pot avea loc pe parcursul vieții unui dosar de daună pot include [3]:
  • Estimarea iniţială a valorii daunei; 
  • Notificarea către reasigurător a cotei acestuia în daună; 
  • Plata parţială a daunei către partea afectată; 
  • Cheltuieli pentru remunerarea adjuster-ilor independenți; 
  • Modificarea valorii estimate a daunei; 
  • Achitarea despăgubirii (presupus a fi plata finală); 
  • Reexaminarea dosarului și stabilirea unei noi valori estimative a daunei; 
  • Achitarea parţială pentru litigii de judecată; 
  • Achitarea finală a despăgubirii; 
  • Plata finală pentru litigii de judecată; 
  • Închiderea dosarului de daună.
Ilustrarea ciclului de viață a unui dosar de daune este prezentat în Tabelul 1 în baza unui exemplu aferent asigurării de autovehicule. În el nu sunt prevăzute toate modelele posibile de tranzacții specifice dosarelor de daună, ci doar se evidențiază modul cum acestea determină evoluția procesului de regularizare a dosarului de daună.

Exemplul prezentat ilustrează câteva caracteristici importante ale dosarelor de daună. În primul rând, perioada activă a dosarului de daună, pentru cazul analizat, se extinde pe o perioadă mai mare de trei ani. În al doilea rând, valoarea estimată a valorii de daună se poate modifica pe parcursul vieții dosarului de daună și nu este stabilită valoarea finală a acestuia până când nu se închide definitiv dosarul. A treia caracteristică este faptul că unui dosar de daună îi sunt asociate diferite tipuri de plăți. A patra caracteristică este că dosarului de daună îi sunt asociate multe date, și anume: data efectivă a poliței, data accidentului, data raportării, data tranzacției, data închiderii și data reexaminării.

Intrarea în vigoare a modificărilor la Legea cu privire la asigurări începând cu luna iulie 2012, ce țin de oferirea informaţiei la solicitarea asigurătorului (reasigurătorului) de la organele de poliție, unitățile de pompieri și alte autorități și instituții cu privire la cauzele și circumstanțele producerii riscurilor asigurate și la pagubele provocate va influența pozitiv procesul de soluționare a dosarelor de daune și va contribui la diminuarea perioadei de soluționare și posibilității de examinare obiectivă și transparentă a cazului de asigurare survenit.

Unele dosare de daună se deschid și se închid în aceeași zi cu o singură achitare. Asemenea dosare de obicei sunt determinate de o singură tranzacție și dețin o probabilitate redusă de a fi redeschise.

Tabelul 1. Ciclul de viață a dosarului de daune 

Dosar de daune

Perioada de asigurare

De la 21 ianuarie 2008 până la 20 ianuarie 2009

Data accidentului

15 ianuarie 2009

Data raportării

20 februarie 2009

Data închiderii dosarului de daune

1 martie 2012


 

Tranzacțiile dosarului de daună


Data


Tranzacția

Valoarea cumulativă raportată a daunei la data, MDL

Valoarea rezervei daunelor nesoluționate la data, MDL



Valoarea cumulativă achitată la data, MDL

20 februarie 2009

Evaluarea preventivă a daunei nesoluționate în mărime de 15 000 MDL.

15 000

15 000

-

1 aprilie 2009


Achitarea parțială a daunei în sumă de 1 500 MDL.


15 000

13 500

1 500

1 mai 2009


Achitarea a 500 MDL pentru serviciilor adjuster-ului.

15 500

13 500

2 000

1 septembrie 2009

Majorarea valorii evaluate a daunei cu 16 500 MDL, valoarea nesoluționată a daunei ajungând la 30 000 MDL.


32 000

30 000

2 000

25 februarie 2010

Emiterea Ordinului de despăgubirea a daunei în mărime de 25 500 MDL.

26 000

24 000

2 000

1 martie 2010

Presupunerea soluționării daunei, cu achitarea suplimentară a 24 000 MDL, valoarea nesoluționată fiind redusă la 0 MDL și dauna închisă.

26 000

-

26 000

25 ianuarie 2011

Reexaminarea dosarului și stabilirea valorii nesoluționate a daunei în mărime de 10 000 MDL și recunoașterea a 10 000 MDL pentru cheltuieli judiciare.

46 000

20 000

26 000

15 aprilie 2011

Achitarea parțială a cheltuielilor judiciare – 5 000 MDL.


46 000

15 000

31 000

30 august 2011

Emiterea Ordinului de despăgubirea suplimentară a daunei în mărime de 12 000 MDL.

48 000

17 000

31 000

1 septembrie 2011

Achitarea finală a despăgubirii de asigurare, suplimentar cu 12 000 MDL.

48 000

5 000

43 000

1 martie 2012

Achitarea finală a cheltuielilor judiciare în mărime de 6 000 MDL și închiderea dosarului de daune.

49 000

-

49 000



În urma producerii unei daune aferente unui contract de asigurare, societatea de asigurări inițiază procesul de regularizare a daunei. Persoanele care realizează acest proces în cadrul societății de asigurări sunt inspectorii de daune, care conform funcțiilor îndeplinite în cadrul procesului de regularizare, pot fi:
  • Inspectori de teren - angajați ai societății de asigurări, care își desfășoară activitatea la locul survenirii daunei sau se ocupă nemijlocit cu persoanele asigurate sau cu obiectul asigurat. 
  • Inspectori de birou – inspectori de daune, angajați ai societății de asigurări, care prelucrează documentele întocmite de inspectorii de teren și continuă etapele procesului de regularizare a daunei, concentrându-și atenția doar la lucrul cu documentele. În cazul unor dosare mai simple aferente unor produse de asigurare standardizate, inspectorii de birou pot gestiona independent întregul proces de regularizare. 
  • Experți (adjusteri) – specialiști, care pot fi angajați ai societății sau independenți, și care participă la regularizarea dosarelor de daună pentru care sunt necesare cunoștințe aprofundate în domenii cu specializare îngustă. Experții independenți, de asemenea participă la evaluarea dosarelor în cazul apariției unor dispute între asigurat și asigurător, cât și la regularizarea daunelor care s-au produs în locuri geografice îndepărtate sau inaccesibile inspectorilor din oficiul asigurătorului.
Pentru organizarea procesului de regularizare a dosarelor de daună, societățile de asigurări pot deține servicii interne de regularizare a daunelor sau pot angaja companii specializate în regularizarea daunelor care să le gestioneze portofoliul de daune. Aceste companii de obicei gestionează dosarele de la deschidere până la închiderea lor finală, raportând periodic asigurătorului situația și statistica aferentă portofoliului gestionat. În cazul în care societățile de asigurări apelează la serviciile adjuster-ilor independenți, aceștia regularizează un dosar anumit, care presupune o complexitate sporită, necesită un nivel sporit de cunoștințe și profesionalism, sau a avut loc într-o anumită regiune [3].

Ca și oricare altă specialitate, activitatea inspectorilor de daună necesită un nivel ridicat de calificare în anumite domenii. Aceasta condiționează specificul pregătirii specialiștilor dați.

Înainte de toate, un inspector de daune trebuie să cunoască forte bine procesul de asigurare, în special particularitățile produselor de asigurare, fluxul documentelor în cadrul societății și specificul procedurilor de regularizare (aprecierea factorilor cheie care influențează valoarea despăgubirii, ș.a.). La fel ca și underwriter-ul în asigurări, inspectorul de daune trebuie să fie inițiat în riscurile specifice care stau la baza produselor de asigurare. Comunicabilitatea este încă una din abilitățile importante pe care trebuie să le dețină un specialist în regularizarea daunelor, întrucât îi permite a discuta cu diferiți oameni, inclusiv asigurați la care s-a produs dauna și se află în stare de stres.

Departamentul de despăgubiri este organizat în mai multe ierarhii ale inspectorilor de daună, fiecare având responsabilitățile sale în acest sistem, care au misiunea de a elabora, soluționa și controla strategiile departamentului și procesul de regularizare a daunelor. Acesta este structurat în mai multe nivele, și anume:
  • Inspectori de daune – specialiști care regularizează nemijlocit dosarele de daună. În cadrul departamentului ei pot fi specializați și organizați pe diferite grupe de riscuri, cum ar fi: răspundere civilă, bunuri, asigurări de persoane, ș.a. Pe parcursul activității lor, ei pot recurge la consultația juriștilor și la anumite materiale de referință (metodologii, legi, terminologii, literatură de specialitate, ș.a.). 
  • Supervizori ai departamentului despăgubiri – sunt răspunzători pentru dosarele cu problematică specială și pentru activitățile departamentului, cum ar fi metodele de pregătire a specialiștilor și apreciere a rezultatelor. Obligațiile lor includ: menținerea controlului calității realizat asupra dosarelor, soluționarea întrebărilor și problemelor apărute, trainingul inspectorilor de daună și evaluarea performanțelor activității acestora.
  • Managerii departamentului de despăgubiri – sunt persoanele care răspund nemijlocit de activitatea departamentului și de rezultatele finale ale acestuia. Pe lângă responsabilitățile aferente alocării bugetului, personalului și dezvoltării lui, organizarea dotării specifice a departamentului și a supravegherii corespondenței, stabilirii obiectivelor și raportării, managerii trebuie să urmărească și nivelul indicatorilor de bază ai rezultatelor activității departamentului.
Rezultatele activității serviciului de despăgubiri nu are implicații doar asupra regularizării dosarelor de daună, ci și asupra situației financiare și a solvabilității societății de asigurări prin cuantumul stabilit al despăgubirilor, al recuperărilor din daună și al rezervelor de daune nesoluționate; asupra corectitudinii estimărilor statistice de către actuari a tarifelor și a rezervelor de daune neavizate; asupra bugetului și strategiei de gestiune a societății; și, nu în ultimul rând, asupra imaginii societății de asigurări în fața asiguraților și a partenerilor. Astfel, pentru a asigura un impact cât mai adecvat al rezultatelor activității serviciului de regularizare a daunelor, este necesară aprecierea și urmărirea nivelului de calitate și eficiență a acestuia prin monitorizarea continuă de către auditorii interni ai societății de asigurări.


Director executiv al FlagMAN-D, Dolghi Vladimir, drd., auditor licenţiat, magistru în contabilitate 
Auditor junior al FlagMAN-D Şişcanu Lina, magistru în economie

Bibliografie:
1. Legea cu privire la asigurări nr. 407 din 21 decembrie 2006, // Monitorul Oficial nr. 47-49 din 06 aprilie 2007; 
2. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 414 din 22 decembrie 2006 // Monitorul Oficial nr. 32-35 din 09 martie 2007; 
3. J. Friedland, FCAS, FCIA, MAAA, FCA, KPMG LLP, „Estimating Unpaid Claims Using Basic Techniques” , Casualty Actuarial Society, 2010, p. 450. 
4. D.A. Constantinescu, „Tratat de asigurări” Vol. II, Editura Economică, 2004, p.552. 
5. Учебники экономического факультета СПбГУ, „Страхование. Экономика, организация, управление”, Экономика, 2010, p.750. 
6. American Institute of Certified Public Accountants, „Audit and Accounting Guide: Audits of Property and liability insurance Companies”, AICPA, 1990, p.228.

Calculul ratei de solvabilitate a societăţilor de asigurare din Republica Moldova

postat 18 mai 2017, 07:17 de Utilizator necunoscut

Cuprins

  1. 1 Introducere
  2. 2 Calculul valorii activelor admise la acoperirea rezervelor tehnice, a marjei minime de solvabilitate şi a fondului asigurătorului
    1. 2.1 Activele nemateriale
    2. 2.2 Activele materiale pe termen lung
      1. 2.2.1 Clădirile şi terenurile
      2. 2.2.2 Calculatoare şi echipament electronic
      3. 2.2.3 Mobila şi obiectele de inventar
    3. 2.3 Activele financiare
      1. 2.3.1 Valorile mobiliare
      2. 2.3.2 Depozite şi investiţii în instituţii financiare licenţiate de BNM
    4. 2.4 Stocurile de mărfuri şi materiale
    5. 2.5 Creanţele
      1. 2.5.1 Creanţele aferente primelor subscrise
      2. 2.5.2 Creanţele de la reasigurători
      3. 2.5.3 Avansuri acordate
      4. 2.5.4 Creanţe şi avansuri irecuperabile, avansuri acordate personalului
    6. 2.6 Mijloace băneşti şi alte active similare lor
    7. 2.7 Alte active
      1. 2.7.1 Cheltuieli reportate şi de achiziţie, şi partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate
      2. 2.7.2 Cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute
      3. 2.7.3 Alte active
  3. 3 Recunoaşterea obligaţiilor
  4. 4 Calculul marjei de solvabilitate minime
    1. 4.1 Marja de solvabilitate minimă calculată pentru asigurări generale
    2. 4.2 Marja de solvabilitate minimă calculată pentru asigurări de viaţă
  5. 5 Calculul ratei de solvabilitate
  6. 6 Bibliografie
  7. 7 Anexe
    1. 7.1 Anexa 1 „Total Active”
    2. 7.2 Anexa 2 „Total Obligaţii”
    3. 7.3 Anexa 3 Forma „A - Active”
    4. 7.4 Anexa 4 Forma „O - Obligaţii”
    5. 7.5 Anexa 5 Forma MSM_G
    6. 7.6 Anexa 6 Forma MSM_V
    7. 7.7 Anexa 7 Forma MSD_RS
    8. 7.8 Anexa 8 Recunoaşterea activelor
    9. 7.9 Anexa 9 Active limitate şi neadmise la solvabilitate

Introducere

Regimul actual de solvabilitate a fost implementat recent, o dată cu intrarea în vigoarea a Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor) nr. 2/1 din 21 ianuarie 2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 59-62 din 15.04.2011 (în continuare Regulament). În cadrul acestuia se regăsesc norme de reglementare a modului de recunoaştere a activelor, având la bază sistemul naţional de evidenţă contabilă (2011: SNC; 2012: SIRF), a calculului marjei minime de solvabilitate, marjei de solvabilitate disponibile şi a ratei de solvabilitate.

Prin abordările regulamentului se încearcă o adaptare a sistemului naţional de reglementare a solvabilităţii la cel al UE, fiind o parte componentă a procesului de integrare europeană.

Regimul de solvabilitate în cadrul pieţei europene a fost implementat şi dezvoltat prin intermediul celor trei directive de solvabilitate, ulterior Solvency I, şi, actualmente, proiectul Solvency II. Unul din cele mai determinante aspecte ale implementării Solvency II au fost şi sunt Studiile Cantitative de Impact (QIS), prin care se analizează impactul noilor prevederi asupra mediului societăţilor de asigurări, exprimate în unităţi valorice. Astfel, putem menţiona că în cadrul UE, noul regulament va intra în vigoare doar în momentul în care toţi subiecţii asupra cărora se răsfrâng prevederile acestuia, vor fi pregătiţi să-l implementeze (prognoza actuală – începând cu 2015).

În Ghidul cu privire la armonizarea legislaţiei Republicii Moldova în domeniul serviciilor financiare cu standardele UE, Dr. Andre Gonciarz menţionează că regimul de solvabilitate din Republica Moldova trebuie adaptat în două nivele, în dependenţă de nivelul societăţilor de asigurări, şi implementat într-o perioadă mai lungă.

Chiar dacă la momentul implementării Regulamentului, piaţa autohtonă de asigurări nu a fost pregătită, unicul instrument acceptabil de a redresa situaţia, este aplicarea măsurilor de perfecţionare a normelor şi de asistare a societăţilor în implementarea prevederilor Regulamentului.

Calculul ratei de solvabilitate pentru societăţile de asigurări din Republica Moldova, cade sub incidenţa regimului de solvabilitate, şi implică atât calcule pentru determinarea valorilor admise a activelor şi a obligaţiilor unei societăţi de asigurări care participă la formarea fondului asiguraţilor şi a fondului asigurătorului, cât şi efectuarea unor calcule pentru determinarea marjei minime de solvabilitate, marjei de solvabilitate disponibilă şi a ratei de solvabilitate.

O abordare mai detaliată privind criteriile de recunoaştere a activelor şi obligaţiilor unei societăţi de asigurări în scopul solvabilităţii, este prezentat în articolul „Recunoaşterea activelor şi obligaţiilor în scopul calculului solvabilităţii a companiilor de asigurări în Republica Moldova”.

Nivelul indicatorilor obţinuţi reflectă potenţialul companiei de a face faţă obligaţiilor asumate, cât şi nivelul de siguranţă pe care societatea îl oferă asiguraţilor şi partenerilor săi. Situaţia obţinută se raportează trimestrial Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare (în continuare CNPF), în rapoartele specializate de solvabilitate. De asemenea, Regulamentul prevede obligaţia companiilor de asigurări de a prezenta, anexat la Forma A – Active, informaţii aferente tuturor activelor care formează fondul asiguraţilor sau fondul asigurătorului, și de a prezenta, la solicitarea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, documentele confirmative a informațiilor prezentate.

Lucrarea dată prezintă o orientare practică al calculului solvabilităţii, bazată pe un model convenţional, a unei societăţi de asigurări din Republica Moldova. Calculul efectiv al solvabilității se realizează în cadrul unui document Excel, anexat la lucrarea dată, care poate fi utilizat pentru societățile de asigurări care practică asigurări generale sau asigurări de viaţă. Scopul principal este de a integra portofoliul de active şi obligaţii ale societăţii în modelul de calcul al solvabilităţii, prin formarea fondului asiguraţilor şi a fondului asigurătorului, de a calcula marja minimă și disponibilă de solvabilitate corespunzătoare volumului global şi genului de activitate al societăţii, şi, respectiv rata de solvabilitate. Diferenţa dintre modul de calcul al indicatorilor de solvabilitate pentru societăţile de asigurări, este condiţionată de calculul marjei minime de solvabilitate. Pentru societăţile de asigurări care practică simultan asigurări generale şi de viaţă, se vor calcul indicatori de solvabilitate separaţi, corespunzător fiecărui gen de activitate.

Documentul de calcul este organizat în 23 foi de lucru interdependente, împreună formând un sistem logic de prelucrare, organizare și prezentare a informațiilor analizate. Conținutul tuturor foilor de lucru este prevăzut în conformitate cu cerințele anexei 1 a Regulamentului, și pot servi ca suport de dezvăluire și raportare a informațiilor aferente activelor societăților de asigurări, prezentate anexat la rapoartele de solvabilitate.

Modelul este format din:
  1. Forme specializate de raportare de solvabilitate – servesc ca suport de generare și prezentare a rapoartelor specializate de solvabilitate, care se prezintă trimestrial la CNPF;
  2. Forme generalizatoare – reprezintă surse de analiză a modului de participare la calcului solvabilității a întregului portofoliu de active;
  3. Forme de calcul – registre de calcul a valorii recunoscute/nerecunoscute a anumitor categorii de active. În aceste registre, întocmite pentru fiecare categorie de active separat, se urmărește:
    • calculul plafoanelor individuale şi de ansamblu pentru determinarea valorii admise în fondul asiguraților, calculul valorii admise în fondul asiguratorului și calcul valorii activelor neadmise la calcul solvabilității; 
    • prezentare situaţiei bilanţiere generale pentru categoria dată de active, cu delimitarea unor tipuri de active pentru care sunt abordări specifice în cadrul Regulamentului
    • prezentarea calculelor valorii recunoscute în scopul solvabilităţii. 
  4. Forme de acumulare – în ele se prezintă informaţii detaliate aferente activelor tratate.
Organizarea structurii documentului se bazează pe formule, care nu au doar destinația de a efectua calcule în cadrul foilor de lucru, dar și de a asigura completarea automatizată a formelor generalizatoare și a rapoartelor specializate, în baza indicatorilor obținuți în cadrul documentului. Prelucrarea documentului de către utilizatori este limitată la:
  • în cadrul foilor de lucru - la câmpurile care necesită nemijlocit o completare manuală, acestea fiind evidențiate cu culoarea verde;
  • în cadrul registrelor de acumulare a informațiilor – completarea unor câmpuri este limitată doar la anumite posibilități.
Calculul solvabilității companiilor de asigurări autohtone poate fi structurat în modul următor:
  1. Calculul valorii activelor admise la acoperirea rezervelor tehnice, a marjei minime de solvabilitate şi a fondului asigurătorului; 
  2. Calculul obligaţiilor care formează fondul asiguraţilor şi fondul asigurătorului; 
  3. Calculul marjei de solvabilitate minime; 
  4. Calculul ratei de solvabilitate.
Pentru inițierea lucrărilor de prelucrare a informației în scopul solvabilității, este necesar de a se completa „Foaia de titlu”, pentru introducerea datelor generale despre societatea de asigurări, perioada de raportare și persoana responsabilă în cadrul societății pentru întocmirea și prezentarea rapoartelor specializate de solvabilitate. Informația dată conține referințe în toate foile de lucru din document.

Calculul valorii activelor admise la acoperirea rezervelor tehnice, a marjei minime de solvabilitate şi a fondului asigurătorului


Activele şi obligaţiile caracterizează situaţia financiară a unei societăţi de asigurări prin prisma bilanţului contabil. Descrierea recunoaşterii activelor unei societăţi de asigurări porneşte de la valoarea la care este recunoscut fiecare activ în bilanţul contabil, care ulterior poate fi aplicată unor condiţii specifice categoriilor de active, în scopul determinării valorii activelor recunoscute în scopul solvabilităţii. Astfel, un pas premergător calculului valorii activelor și obligațiilor în scopul solvabilității constituie transpunerea posturilor din bilanțul contabil în Registrele „Total Activ” și „Registrul Obligațiilor” (Anexa 1 şi Anexa 2). Această acțiune va determina completarea simultană a Tabelelor generalizatoare a conturilor de evidență a activelor din cadrul Foilor de lucru, destinate de a genera o analiză simplificată a activelor dintr-o anumită categorie care participă la calculul solvabilității.

Elementul determinant al calculului valorii activelor cu care participă la formarea fondului asigurătorului este plafonul global. Acesta este necesar pentru a stabili nivelul plafonului individual și de ansamblu pentru fiecare categorie de active, admise să reprezinte fondul asiguraților. Conform prevederilor Regulamentului, indicatorul dat se determină conform următoarei relaţii:
Relația 1 
Plafonul Global = Rezerve tehnice brute - Cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute + Marja de Solvabilitate Minimă

Pentru a putea expune mai clar modul de recunoaştere a activelor companiei în scopul solvabilităţii, se va anticipa calculul nivelului plafonului global (Anexa 3). Indicatorii necesari determinării plafonului global sunt prezentaţi în tabelul de mai jos:
Tabelul 1
Calculul plafonului global al societăţii

Denumirea indicatorului

Valoarea, lei

1

Rezervele tehnice brute

13 880 000

2

Cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute

1 440 000

3

Marja de solvabilitate minimă

15 000 000

Plafonul global (1-2+3)

27 440 000

Surse: Elaborat de autori

Nivelul obţinut al acestui indicator reprezintă valoarea globală a afacerii societăţii de asigurări, în dependenţă de care se va determina valoarea activelor admise să acopere rezervele tehnice și marja de solvabilitate minimă.

Valoarea finală a indicatorilor calculați în foile de lucru, pentru toate activele dintr-o anumită categorie, sunt preluați în cadrul registrelor generalizatoare „Recunoașterea activelor” și „Active neadmise și limitate la solvabilitate”, și în unele cazuri – în formele de raportare. La finisarea dezvăluirii informațiilor aferente unui anumit tip de active, este necesar a se verifica modul cum valoarea acestora a fost repartizată în cadrul formelor generalizatoare ale calcului solvabilității și în formele de raportare (Anexa 8 și Anexa 9).

Activele nemateriale

Conform prevederilor Regulamentului, activele nemateriale sunt recunoscute la valoarea zero pentru calculul solvabilităţii, cu excepţia programelor soft, care sunt admise a participa la formarea fondului asigurătorului în mărimea valorii recunoscute.
Foaia de calcul 1


Informațiile aferente fiecărui activ din cadrul programelor soft, și anume denumirea, contul sintetic de evidență, anul de achiziție, valoarea de intrare, amortizarea acumulată aferentă fiecărui activ, sunt prezentate în Registrul de evidenţă a programelor soft (Foaia de calcul 1), care servesc ca sursă atât pentru identificarea activelor cât şi pentru determinarea valorii activelor recunoscute în calculul solvabilității.

Valoarea recunoscută a programelor soft se determină conform ajustărilor prevăzute de Regulament reieșind din anului calendaristic efectiv de procurare. Valoarea finală obţinută pentru toate activele care satisfac cerinţele normative, se admite a participa în fondul asigurătorului. Valoarea altor active nemateriale, cât şi amortizarea calculată a acestora nu sunt recunoscute la calculul solvabilităţii.

Din calculele prezentate (Foaia de calcul 1), rezultă că sunt recunoscute în scopul solvabilităţii programe soft în mărime de 14 500 lei (total, col.7), iar valoarea activelor din această categorie, neadmise la calculul solvabilităţii constituie 45.900,00 lei (total, col.8). Valoarea celorlalte active nemateriale şi a amortizării acestora, în mărime respectiv de 6 557,31 lei (Anexa 8, col.2 rd.1) şi (34 957,31) lei (Anexa 8, col.2 rd.3), nu participă la calculul solvabilităţii (Anexa 8 şi Anexa 9).

Activele materiale pe termen lung

Reglementările de solvabilitate aferente activelor materiale pe termen lung se răsfrâng în mod diferit asupra anumitor categorii de active din această clasă. Astfel, sub incidenţa prevederilor Regulamentului cad următoarele active:

Reglementările de solvabilitate aferente activelor materiale pe termen lung se răsfrâng în mod diferit asupra anumitor categorii de active din această clasă. Astfel, sub incidenţa prevederilor Regulamentului cad următoarele active:
  • Clădirile şi terenurile; 
  • Calculatoarele şi echipamentul electronic; 
  • Mobila şi obiectele de inventar. 

Alte active materiale pe termen lung, cu excepţia celor menţionate mai sus, nu sunt tratate în mod direct de prevederile Regulamentului, fapt ce determină ca valoarea acestora să fie atribuită fondului asigurătorului.

Clădirile şi terenurile

Conform Regulamentului, compania poate acoperi o parte din rezervele tehnice şi din alte obligaţii ale acesteia, cu valoarea clădirilor şi terenurilor de care dispune. Suplimentar, în contextul Regulamentului, clădirile şi terenurile care se află suficient de aproape unele de altele sunt considerate a fi un singur activ, pe când în evidenţa contabilă acestea sunt evaluate ca active separate.
Foaia de calcul 2

În Registrul de evidenţă a terenurilor, clădirilor şi a clădirilor cu terenuri (Foaia de calcul 2) sunt dezvăluite informaţiile aferente acestor tipuri de active din cadrul companiei. Acestea prevăd indicarea denumirii, contul sintetic de evidență, dacă cade sau nu sub incidența art. 34 al Legii cu privire la asigurări, locul amplasării, numărul cadastral, categoria, valoarea de intrare și uzura acumulată.

Calculul valorii admise a terenurilor, clădirilor şi a clădirilor cu terenuri este limitată de doi factori:
  • dacă activul cade sub incidenţa art. 34 al Legii cu privire la asigurări, valoarea acestuia nu poate acoperi obligaţiile din contractele de asigurare, şi se atribuie în mărime totală fondului asigurătorului; 
  • dacă valoarea unui activ depăşeşte plafonul individual calculat, atunci, acest activ participă la formarea fondului asiguraţilor în limita plafonului individual, iar valoarea acestuia care depăşeşte acest plafon se atribuie fondului asigurătorului. De asemenea, concomitent se urmăreşte ca valoarea admisă în fondul asiguraţilor a activelor analizate anterior, să nu depăşească plafonul calculat pentru ansamblul de active din categoria dată. Diferenţa care survine participă la fondul asigurătorului.
La situația societății, un activ din categoria dată poate participa la formarea fondului asiguraţilor în limita a 2 744 000 lei, iar valoarea admisă în acest fond pentru toate activele din această grupă nu poate depăşi 10 976 000 lei (tabelul din partea superioară a Foii de calcul 2).

Astfel, din totalul clădirilor şi terenurilor deţinute de Societate, în valoare de 19 600 000 lei (total col.9), 6 688 000 lei participă la formarea fondului asiguraţilor (total col.10) şi 12 912 000 lei la formarea fondului asigurătorului (total col.11).

Calculatoare şi echipament electronic

Abordările Regulamentului aferente calculatoarelor şi echipamentului electronic sunt similare programelor soft, din componenţa activelor nemateriale. Pentru calculul valorii acestora în scopul solvabilității, este necesar prezentarea detaliilor aferente fiecărui activ din această categorie în cadrul Registrului de evidență a calculatoarelor și a echipamentului electronic (denumirea, contul contabil de evidență, categoria, anul de achiziție, valoarea de intrare și uzura acumulată).
Foaia de calcul 3

La determinarea valorii activelor care participă în fondul asigurătorului, se aplică aceleaşi principii de recunoaştere ca şi în cazul programelor soft, şi anume:
  • se aplică coeficienţii de corectare la valoarea costului fiecărui activ, în dependenţă de anul de achiziţie; 
  • suma valorilor recunoscute a fiecărui activ care formează fondul asigurătorului participă la acoperirea obligaţiilor societăţii, cu excepţia obligaţiilor contractuale; 
  • diferenţa dintre valoarea de bilanţ a activelor din această categorie şi valoarea admisă la formarea fondului asigurătorului, nu participă la calculul solvabilităţii.
Analizând datele prezentate (Foaia de calcul 3), deducem că din valoarea calculatoarelor şi a echipamentului electronic:
  • 961 942,88 lei participă în fondul asigurătorului (total col.8);
  • 856 282,57 lei din valoarea costului ajustată cu uzura acumulată nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii (total col.9).

Mobila şi obiectele de inventar

Reglementările aferente activelor care fac parte din categoria dată prevăd imposibilitatea acestora de a participa la acoperirea obligaţiilor societăţii.
Foaia de calcul 4


Acumularea informaţiilor referitor la fiecare activ recunoscut în evidenţa financiară ca mobilă (denumirea, contul contabil de evidență, valoarea de intrare și uzura cumulată) se efectuează în Registrul de evidenţă a mobilierului (Foaia de calcul 4).

Astfel, menţionăm că din cadrul activelor materiale pe termen lung mobila şi obiectele de inventar, respectiv în valoare de 73 533,67 lei (total col.5) şi 10 000,00 lei (Anexa 1 col.2 rd.7), nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii (Anexa 1 şi Anexa 9).

Activele financiare

Din componenţa activelor financiare, activele care au abordări specifice sunt valorile mobiliare cât şi depozitele şi investiţiile în instituţii financiare licenţiate de BNM.

Valorile mobiliare

Investiţiile societăţilor de asigurări în valori mobiliare sunt grupate în patru categorii, fapt ce influenţează valoarea cu care sunt recunoscute în fondul asiguraţilor. Determinarea atribuirii activelor unei anumite categorii de valori mobiliare, se efectuează reieșind din informațiile prezentate în Registrul de evidență a valorilor mobiliare (denumirea, contul sintetic de evidență a activelor, dacă acesta cade sau nu sub incidența art. 34 al Legii cu privire la asigurări, emitentul, IDNO al emitentului, categoria, termenul de deținere, valoarea de bilanț).
Foaia de calcul 5 

Determinarea valorii activelor în scopul solvabilității, verifică concomitent trei condiţii, şi anume:
  • activele arestate sau confiscate la bugetul de stat sau la cel local şi servesc obiect al contractelor de gaj, sursă de plată a obligaţiilor asumate prin garanţii bancare, mijloc de acoperire a altor obligaţii faţă de creditori sau faţă de stat (art. 34 al Legii cu privire la asigurări) nu participă în fondul asiguraților, ci contribuie la formarea fondului asigurătorului; 
  • valoarea activelor aceluiaşi emitent, nu pot depăşi pragul individual, stabilit şi calculat pentru fiecare categorie de valori mobiliare (tabelul din partea superioară a Foii de calcul 5); 
  • valoarea admisă a activelor calculată cumulativ, nu poate depăşi pragul calculat pe ansamblul activelor pentru fiecare categorie de valori mobiliare (tabelul din partea superioară a Foii de calcul 5).
Foaia de calcul 6 
Tabel de calcul a valorii activelor mobiliare, cu care participă în fondurile de solvabilitate


Calculul valorii activelor, prezentate în Registrul valorilor mobiliare, admise la formarea fondului asiguraţilor este prezentat în Foaia de calcul 6, cu structurarea activelor în dependenţă de categoria valorilor mobiliare la care se atribuie.

Rezultatul calculelor aferente valorilor mobiliare în scopul solvabilității este prezentat mai jos:
Tabelul 2 

Sinteza calculelor în scopul solvabilității a valorilor mobiliare



Categoria valorilor mobiliare

Valoarea admisă în fondul asiguraților


Valoarea admisă în fondul asigurătorului

Sursa (Foaia de calcul 6)

1

Valorile mobiliare emise de către Guvernul Republicii Moldova sau de  altă autoritate de stat

2 200 000

-

total, col.1/5

2

Valorile mobiliare emise de Guvernul, Banca Centrală ale oricărui alt stat, sau de o organizaţie financiară internaţională

800 000

-

total, col.2/6

3

Valorile mobiliare corporative tranzacţionate pe o piaţă reglementată (bursă) a Republicii Moldova

1 500 000

-

total, col.3/7

4

Valorile mobiliare corporative care nu sînt tranzacţionate pe o piaţă reglementată (bursă) a Republicii Moldova

500 000

2 000 000

total, col.4/8

Total

5 000 000

2 000 000

 

Surse: Elaborat de autori

Depozite şi investiţii în instituţii financiare licenţiate de BNM

Depozitele unei societăţi de asigurare pot participa atât la acoperirea rezervelor tehnice, cât şi la acoperirea celorlalte obligaţii ale societăţii. Principiile care stau la baza determinării valorii cu care acestea participă în fondurile asiguraţilor şi în fondul asigurătorului sunt asemănătoare celor ale valorilor mobiliare.

În Registrul de evidenţă al depozitelor (Foaia de calcul 7) se dezvăluie informațiile aferente fiecărui activ din această categorie, și anume, dacă acesta cade sau nu sub incidența art. 34 al Legii cu privire la asigurări, contul sintetic de evidență a activelor, valuta, contractul de depozit, perioada de valabilitate, instituția în care sunt depuse activele, și soldul la data raportării.

Valoarea activelor care pot participa în fondul asiguraţilor, se calculează pentru depozitele deţinute în aceeaşi instituţie financiară în limita pragului individual (tabelul din partea superioară a Foii de calcul 7). Concomitent se verifică condiţia de a nu depăşi pragul pe ansamblul activelor din această categorie (tabelul din partea superioară a Foii de calcul 7). Diferența dintre valoarea de bilanț și valoarea admisă în fondul asiguraților se atribuie fondului asigurătorului.
Foaia de calcul 7


Astfel, din total depozite prezentate în Foaia de calcul 8 în valoare de 19 000 000 lei (total, col.8), în fondul asiguraţilor au fost admise 10 976 000 lei (total, col.9), şi în fondul asigurătorului - 8 024 000 lei (total, col.10).
Foaia de calcul 8 
Tabel de calcul a valorii depozitelor, cu care participă în fondurile de solvabilitate

Creanţele pe termen lung, reflectate în bilanţul contabil în componenţa activelor financiare, vor fi tratate în paragraful 1.5 „Creanţele”.

Alte active financiare, care nu au fost tratate anterior, se atribuie fondului asigurătorului, valoarea cărora se calculează ca diferenţă dintre soldul indicat în bilanţ aferent conturilor de evidenţă a activelor financiare şi valoarea activelor din această categorie cărora le sunt atribuite abordări specifice.

Stocurile de mărfuri şi materiale

Unele active din componenţa stocurilor de mărfuri şi materiale pot participa la acoperirea obligaţiilor societăţii cu excepţia rezervelor tehnice, iar altele nu sunt permise a participa la calculul solvabilităţii.

Din prima categorie fac parte obiectele de mică valoare şi scurtă durată, exclusiv obiectele de inventar, şi mărfurile. Obiectele de inventar din componenţa obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, şi materialele nu sunt recunoscute a participa la calculul solvabilităţii.

Astfel, din componenţa stocurilor de mărfuri şi materiale (Anexa 1, Anexa 8 şi Anexa 9):
  • materialele în valoare de 30 000 lei nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii (Anexa 1, col.2, rd.21); 
  • obiectele de mică valoare şi scurtă durată participă la formarea fondului asigurătorului în mărime de 15 000 lei, (Anexa 1, col.2, rd.22-rd.23); 
  • obiecte de inventar în valoare de 5 000 lei nu sunt recunoscute la solvabilitate, (Anexa 1, col.2, rd.23); 
  • mărfurile participă în fondul asigurătorului în mărime de 100 000 lei, (Anexa 1, col.2, rd.24).

Creanţele

Creanţele sunt o categorie specială de active, întrucât valoare acestora poate participa sau poate fi exclusă de la formarea fondurilor de solvabilitate. Clasificaţia creanţelor prevăzută de Regulament, reprezintă factorul determinant al calculului valorii admise a activelor în scopul solvabilităţii, şi anume:
  • creanţe aferente primelor subscrise; 
  • creanţe de la reasigurători; 
  • avansuri acordate; 
  • creanţe şi avansuri irecuperabile, avansuri acordate personalului; 
  • alte creanţe. 
Primele patru tipuri de creanţe au abordări concrete în cadrul Regulamentului aferente recunoaşterii acestora. Pentru celelalte creanţe din bilanţul Societăţii nu este prevăzut modul de recunoaştere în cadrul fondurilor, nici nu sunt specificate în lista de active care nu sunt recunoscute la calculul solvabilităţii. Acest fapt determină a presupune că activele date sunt recunoscute a participa la formarea fondului asigurătorului.

Creanţele aferente primelor subscrise

Creanţele aferente primelor subscrise pot fi considerate active specifice ce participă la calculul solvabilităţii, reieşind din particularităţile acordate acestora de către abordările Regulamentului. În Registrul de evidenţă a creanţelor aferente primelor subscrise trebuie specificate creanţele aferente fiecărui debitor pe fiecare contract de asigurare și tranșa de plată în parte, pentru a satisface cerinţele de admitere în fonduri. Suplimentar, se indică dacă acestea cad sau nu sub incidenţa art. 34 al Legii cu privire la asigurări, contractul de asigurare, data scadenței și valoarea creanței.
Foaia de calcul 9

Valoarea recunoscută a activelor care participă la formarea fondului asiguraților se determină în limita plafonului individual și de ansamblu calculată pentru creanțele deținute de fiecare debitor și pe total, în partea superioară a Foii de calcul 9. Diferența dintre valoarea de bilanț a creanțelor aferente primelor subscrise, valoarea admisă în fondul asiguraților și valoarea nerecunoscută în scopul solvabilității se atribuie fondului asiguraților.
Foaia de calcul 10
Tabel de calcul a valorii creanțelor aferente primelor subscrise, cu care participă în fondurile de solvabilitate


Din datele prezentate în Registrul de evidenţă a creanţelor aferente primelor subscrise (Foaia de calcul 9 şi Foaia de calcul 10), observăm că:
  • nu sunt admise la calculul solvabilităţii creanţe cu scadenţă mai mare de 60 de zile, în valoare de 245 000 lei (Foaia de calcul 10, total, col.1); 
  • sunt admise a participa la formarea fondului asiguraţilor creanţe în mărime de 2 613 000 lei, (Foaia de calcul 10, total, col.4); 
  • participă la formarea fondului asigurătorului creanţe în mărime de 130 000 lei, (Foaia de calcul 10, total, col.5).

Creanţele de la reasigurători

Regulamentul menţionează că creanţele de la reasigurători sunt recunoscute în scopul solvabilităţii în măsura în care acestea, la data raportării, au un termen de scadenţă nu mai mare de 90 de zile. Valoarea recunoscută a acestora participă la formarea fondului asigurătorului.

Foaia de calcul 11

În Registrul de evidenţă a creanţelor de la reasigurători, sunt prezentate informaţiile aferente activelor din categoria respectivă (debitorul, contul sintetic de evidență, nr. contractului, data scadenței, și valoarea creanței), în baza cărora se determină dacă activele participă sau nu la calculul solvabilităţii.

Din componenţa creanţelor reasigurătorilor deţinute de către Societate (Foaia de calcul 11), valoarea activelor admise a participa la fondul asigurătorului constituie 1 000 000 lei (total col.6), iar valoarea celor excluse de la calculul solvabilităţii este în mărime de 500 000 lei (total col.7).

Avansuri acordate

Prevederile Regulamentului aferente avansurilor acordate sunt similare creanţelor de la reasigurători, şi anume, sunt admise în fondul asigurătorului doar acele active care, la data raportării, nu au un termen de acordare mai mare de 90 de zile. Deoarece aceste active participă la calculul solvabilităţii, societatea este obligată să prezente informaţii detaliate aferente fiecărui activ din această categorie (debitorul, contul contabil de evidență, IDNO al debitorului, data acordării avansului, și valoarea avansului).

Foaia de calcul 12

Din cadrul avansurilor acordate (Foaia de calcul 12), 28 200 lei au fost admise a participa la formarea fondului asigurătorului (total col.6), iar 39 200 lei nu au fost recunoscute în scopul solvabilităţii (total col.7).

Creanţe şi avansuri irecuperabile, avansuri acordate personalului

Activele din categoria avansurilor şi a creanţelor irecuperabile nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii. Determinarea valorii acestora se efectuează de către departamentul contabilitate, indicând rezultatul obţinut în Registrul de evidenţă a activelor neadmise la calculul solvabilităţii (Foaia de calcul 14), în spaţiile corespunzătoare tipului acestora.

Evidenţa contabilă a avansurilor acordate personalului este organizată în cadrul creanţelor pe termen scurt ale personalului. Aceste active sunt recunoscute în baza contractului individuale de muncă. La această categorie se atribuie şi creanţele aferente contribuţiilor individuale de asigurări sociale spre reţinere din salariu și creanțele ale titularilor de avans. Valoarea totală a activelor se indică în Registrul „Total Active” (Anexa 1), care ulterior este inclusă în componenţa activelor limitate şi neadmise la calculul solvabilităţii (Anexa 9).

Societatea nu deţine creanţe şi avansuri irecuperabile, iar valoarea avansurilor acordate personalului în mărime de 150 000 lei (Anexa 1, col.2, rd.32) au fost excluse din calculul solvabilităţii.

Mijloace băneşti şi alte active similare lor


Activele din componenţa mijloacelor băneşti se împart în două categorii:
  • Mijloace băneşti în casierie şi conturi curente; 
  • Active similare mijloacelor băneşti. 
Activele din această categorie, conform prevederilor Regulamentului, pot participa atât la formarea fondului asiguraţilor şi fondului asigurătorului, sau pot fi excluse de la calculul solvabilităţii.

Sunt recunoscute la calculul solvabilităţii, mijloacele băneşti nelegate, care pot servi ca mijloc de acoperire a obligaţiilor societăţii.

Mijloacele băneşti legate reprezintă mijloace băneşti care aparţin întreprinderii, dar care nu pot fi utilizate din anumite cauze (conturi sechestrate şi blocate, solduri de compensare a mijloacelor băneşti pe conturile întreprinderii sub formă de gaj garantat de creditul bancar). Acestea pot fi delimitate în:
  • active care nu pot acoperi nici o obligaţie, 
  • active legate de garantarea anumitor obligaţii ale Societăţii. 
Astfel, mijloacele băneşti nelegate, pot participa în limita plafonului prevăzut de Regulament, atât pentru disponibilităţile în casierie cât şi pentru cele din conturile curente. Diferenţa dintre valoarea de bilanț a acestor active şi cea admisă la acoperirea rezervelor tehnice participă la formarea fondului asigurătorului. Suplimentar sunt incluse mijloace băneşti ce garantează anumite obligaţii.
Foaia de calcul 13

Mijloacele băneşti sechestrate sau blocate, sunt excluse din calculul solvabilităţii.

Conform rezultatelor calculelor valorii activelor date în scopul solvabilității reiese că 3 520 000 lei (Foaia de calcul 13, total, col.2) au fost admise în fondul asiguraților, pe când în fondul asigurătorului nefiind alocate anumite active din această categorie.

Activele similare mijloacelor băneşti sunt admise în valoare totală la formarea fondului asigurătorului, în mărimea valorii recunoscute.

Alte active


Din cadrul altor active fac parte activele bilanţului contabil al societăţii de asigurări ce nu au fost tratate anterior în scopul determinării valorii admise recunoscută în scopul solvabilităţii.

În cadrul acestei categorii, pot fi menţionate:
  • cheltuieli reportate şi de achiziţie, şi partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate; 
  • cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute; 
  • alte active. 
Activele date pot participa în fondul asiguraţilor, la acoperirea obligaţiilor societăţii cu excepţia rezervelor tehnice, iar unele nu sunt recunoscute în scopul solvabilităţii.

Cheltuieli reportate şi de achiziţie, şi partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate


Conform prevederilor Regulamentului, cheltuielile reportate şi de achiziţie fac parte din activele neadmise la calculul solvabilităţii. Valoarea de bilanţ a acestora este inclusă în Registrul activelor neadmise (Foaia de calcul 14), care ulterior sunt prezentate în registrul generalizator al activelor limitate şi neadmise la solvabilitate (Anexa 9).

La data raportării, Societatea nu dispune de cheltuieli de achiziţii.

Foaia de calcul 14

Partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate, de asemenea, nu sunt admise la calculul solvabilităţii, cu toate că în bilanţului societăţilor de asigurări nu sunt prevăzuţi asemenea indicatori şi SNC nu definesc noţiunile date.

Cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute


Politica de reasigurare a unei societăţi de asigurări are scopul de a reduce partea de responsabilitate pentru portofoliul de riscuri preluate în asigurare, prin predarea unei părţi din risc unui reasigurător. Partea de risc asumată de reasigurător este recunoscută şi evaluată ca cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute şi participă la formarea fondului asiguraţilor.

Societatea dispune de active din această categorie în mărime de 1 440 000 lei (Anexa 1, col.2, rd.20).

Alte active


Activele din cadrul bilanţului societăţii de asigurări, care nu au fost abordate anterior din prisma Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor), participă la formarea fondului asigurătorului.

Prin urmare, concluzionăm că din totalul activelor deţinute de către Societate la data raportării, în mărime de 62 979 400 lei (Anexa 8, total, col.2):
  • Au fost admise să formeze fondul asiguraţilor active în valoare de 30 237 000 lei (Anexa 8, total, col.3, Anexa 3);
  • Au fost admise să formeze fondul asigurătorului active în valoare de 29 533 263 lei (Anexa 8, total, col.4, Anexa 3);
  • Au fost recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilităţii active în valoare de 3 209 137 lei (Anexa 8, total, col.5 şi Anexa 9).

Recunoaşterea obligaţiilor


Obligaţiile unei societăţi de asigurări reprezintă portofoliul de angajamente asumate de către societate faţă de părţi terţe. Acestea se clasifică în două categorii:
  • rezervele tehnice brute care reprezintă obligaţiile societăţii aferente riscurilor preluate în asigurare. Acestea constituie cea mai semnificativă parte a obligaţiilor din cadrul bilanţului societăţii, şi unul din principalele obiective ale organelor de reglementare.
  • celelalte obligaţii ale societăţii, exceptând rezervele tehnice – care sunt obiectul altor parteneriate ale societăţii, în afara activităţii de subscriere a contractelor de asigurare.
Obligaţiile sunt recunoscute în cadrul capitolelor 4 şi 5 din bilanţul contabil şi participă în mărime totală la calculul solvabilităţii. Informaţia de bază aferentă obligaţiilor societăţii de asigurări este prezentată în Registrul Obligaţiilor (Anexa 2). Acest registru este sursa de bază a formării Formei O-Obligaţii (Anexa 4), întrucât, în cadrul acestuia se determină tipul de obligaţii la care se atribuie fiecare postură, având la bază informaţia preluată din bilanţul contabil al societăţii.

Astfel, analizând Forma O-Obligaţii (Anexa 2) a Societăţii, putem menţiona că rezervele tehnice ale companiei constituie în 13 880 000 lei ce formează la rândul lor Fondul asiguraţilor. Mărimea Rezervei Primei Necâştigate este de 10 000 000 lei, Rezerva de daune declarate dar nesoluţionate şi Rezerva de daune neavizate respectiv în valoare de 2 000 000 şi 1 880 000 lei. Alte obligaţii ale companiei constituie 26 430 000 lei, formând Fondul asigurătorului.

Calculul marjei de solvabilitate minime


Conform prevederilor Regulamentului, marja de solvabilitate minimă reprezintă nivelul fondurilor proprii pe care asigurătorul (reasigurătorul) este obligat să-l deţină şi să-l menţină în permanenţă. Mărimea marjei de solvabilitate minime nu poate fi mai mică decât mărimea capitalului social minim stabilit prin lege.

Modul de calcul a marjei minime de solvabilitate pentru asigurările de viaţă diferă de calculul indicatorilor pentru societăţile care practică asigurări generale.

Marja de solvabilitate minimă calculată pentru asigurări generale


Marja de solvabilitate minimă, pentru companiile de asigurări care practică asigurări generale, se calculează conform instrucţiunilor Regulamentului în Forma MSM_G (Anexa 5).

Marja de solvabilitate minimă se calculează ca valoare maximă dintre marja de solvabilitate minimă calculată în baza primelor, marja de solvabilitate minimă calculată în baza daunelor apărute şi capitalul social minim.

Foaia de calcul 15

Marja de solvabilitate minimă calculată în baza primelor subscrise în ultimele 12 luni, se apreciază pentru fiecare tip de asigurare, şi constituie valoarea maximă dintre primele brute subscrise ajustate cu un coeficient de corectare şi primele nete subscrise, la care, ulterior se aplică cota de 20%. Primele brute reprezintă suma dintre primele brute subscrise din asigurarea directă şi primele primite în reasigurare. Primele nete se calculează reieşind de la primele brute minus primele transmise în reasigurare. Coeficienţii de corectare sunt prezentaţi în anexele de calcul a marjei minime de solvabilitate ale Regulamentului.

Marja de solvabilitate minimă calculată în baza daunelor apărute în ultimele 12 luni, se calculează ca valoare maximă dintre daunele apărute brute aferente fiecărui tip de asigurare ajustate cu un coeficient de corectare şi daunele apărute nete corespunzătoare, la care, ulterior se aplică cota de 30%. Daunele apărute brute se calculează ca sumă dintre daunele plătite pe riscurile din asigurarea directă şi pentru riscurile primite în reasigurare, plus modificarea rezervelor de daune nesoluţionate. Daunele apărute nete sunt determinate ca diferenţă dintre daunele apărute brute, cota reasigurătorului în daune pe riscuri transmise în reasigurare şi modificarea cotei reasigurătorului în rezervele de daune brute.

Capitalul social minim se consideră a fi cel reglementat de Legea cu privire la asigurări.

Informaţiile necesare calculului marjei de solvabilitate sunt prezentate în Foaia de calcul 15. Astfel, pentru societate analizată, marja minimă de solvabilitate constituie 15 000 000 lei (Anexa 5, col.8, rd.20). Această valoare reprezintă valoarea minimă a activelor libere de obligaţii de care trebuie să dispună compania pentru a-şi putea continua activitatea.

Marja de solvabilitate minimă calculată pentru asigurări de viaţă


Companiile de asigurări de viaţă calculează marja de solvabilitate minimă ca cea mai mare valoare dintre marja de solvabilitate 1 (MSM_1) şi capitalul social minim. Ca şi în cazul companiilor de asigurări generale, capitalul social minim este reglementat de către Legea cu privire la asigurări. MSM_1 este un indicator ce reprezintă suma produsului dintre rezervele matematice după cedările în reasigurare, rata 1 şi factorul 1; şi produsul dintre suma la risc după cedările în reasigurare, rata 2 şi factorul 2. Rata 1 se calculează ca maxim dintre 0.85 (85%) şi raportul dintre rezervele matematice după deducerea cedărilor în reasigurare şi rezervele matematice brute. Rata 2 reprezintă valoarea maximă dintre 0.5 (50%) şi raportul dintre suma la risc reţinută ca obligaţie după cedările în reasigurare şi suma la risc brută. Factorul 1 şi 2 sunt indicatori indicaţi în tabelul ajutător la Forma MSM_V anexată la Regulament.

Calculele marjei de solvabilitate minime pentru societățile de asigurări care practică asigurări de viață, se efectuează în Forma MSM_V (Anexa 6), reieșind din informațiile prezentate în forma de acumulare a surselor de informații pentru calculul MSM_V (Foaia de calcul 16). Rezultatele obținute indică un nivel al marjei de solvabilitate pentru asigurările de viață în mărime de 22 500 000 lei (Anexa 6, rd.29, col.11).

Foaia de calcul 16

Calculul ratei de solvabilitate


Calculul ratei de solvabilitate este prezentat în Forma MSD RS (Anexa 7), care este o formă de generalizare a indicatorilor de solvabilitate obţinuţi anterior din Forma A – Active (Anexa 3), O – Obligaţii (Anexa 4), şi MSM (Anexa 5 şi Anexa 6).

La determinarea ratei de solvabilitate, participă doi indicatori şi anume:
  • Marja de solvabilitate disponibilă – care reprezintă suma cu care valoarea activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor şi constituie nivelul fondurilor proprii ale asigurătorului (reasigurătorului). De asemenea aceasta reprezintă valoarea activelor companiei libere de obligaţii. Marja de solvabilitate disponibilă se calculează ca sumă dintre următorii indicatori:
    • Surplus în fondul asiguraţilor – calculat ca diferenţă dintre activele admise în fondul asiguraţilor şi rezervele tehnice de asigurare.
    • Surplus în fondul asigurătorului - calculat ca diferenţă dintre activele admise în fondul asigurătorului şi obligaţiile aferente fondului asigurătorului.
  • Marja de solvabilitate minimă
La situaţia prezentată de Societate, s-a calculat o rată de solvabilitate în mărime de 129,74% pentru asigurări generale (Anexa 7, rd.9, col.2), adică cu 4,74% mai mult decât nivelul minim cerut de Regulament (minim 125%).

Conform art. 12 şi 13 a Regulamentului, companiile de asigurări sunt obligate, până la data de 30 iunie 2012, să menţină în permanenţă rata de solvabilitate la un nivel nu mai mic de 100%, iar după această dată, societățile de asigurări generale și de viață trebuie să mențină un nivel nu mai mic de respectiv 125% și 110%. De asemenea, societățile trebuie să calculeze şi să monitorizeze lunar marja de solvabilitate minimă şi marja de solvabilitate disponibilă.

În practica țărilor europene este stabilit că, societățile de asigurări generale cu nivelul normativ al ratei de solvabilitate, situat:
  • până la 70% - sunt problematice și sunt supuse unor măsuri de implicare directă din partea organelor de supraveghere pentru remedierea situației create; 
  • între 70% și 100% - cad sub un regim intensiv de supraveghere și sunt puse în situația de a elabora un complex de măsuri proprii pentru stabilizarea nivelului de solvabilitate; 
  • între 100% și 125% - cad sub incidența prevederilor regimului standard de control a organelor de supraveghere în scopul creșterii și menținerii nivelului marjei de solvabilitate cerut; 
  • între 125% și 150% - dețin un nivel suficient al capitalului disponibil, dar trebuie să continue măsurile de menținere a nivelului optimal al marjei de solvabilitate; 
  • peste 150% - au un nivel ridicat de solvabilitate, și nu necesită intervenții speciale sau monitorizări din partea organelor de supraveghere.
Din considerentele că regimul de solvabilitate devine unul din cele mai semnificative instrumente de reglementare a pieţei asigurărilor, atât în UE cât şi în Republica Moldova, este necesar ca modul de calcul al indicatorilor de bază să fie cât mai transparent, întrucât acesta facilitează procesul de supraveghere a pieței asigurărilor, elucidează complexitatea şi abordarea globală a procesului de gestiune a societăţilor de asigurări, participă la perfecţionarea sistemelor de control intern şi extern (audit).


Director executiv al FlagMAN-D, Dolghi Vladimir, drd., auditor licenţiat, magistru în contabilitate 
Senior auditor al FlagMAN-D, Macovei Tatiana, drd., magistru în contabilitate 
Auditor junior al FlagMAN-D Şişcanu Lina, magistru în economie

Bibliografie

  1. Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21 decembrie 2006//Monitorul Oficial nr.41-49 din 06.04.2007. 
  2. Regulamentul privind marjele de solvabilitate ale asiguratorului (reasiguratorului) din 21.01.2011// Monitorul Oficial nr. 59-62 din 15.04.2011. 
  3. Regulamentul privind rezervele tehnice de asigurare nr. 1/5 din 11 ianuarie 2011// Monitorul Oficial nr. 37-38 din 11 martie 2011.

Anexe

Anexa 1 „Total Active”


Anexa 2 „Total Obligaţii”



Anexa 3 Forma „A - Active”




Anexa 4 Forma „O - Obligaţii”




Anexa 5 Forma MSM_G





Anexa 6 Forma MSM_V





Anexa 7 Forma MSD_RS






Anexa 8 Recunoaşterea activelor





Anexa 9 Active limitate şi neadmise la solvabilitate





Istoricul dezvoltării solvabilității companiilor de asigurări

postat 18 mai 2017, 07:15 de Utilizator necunoscut

Dezvoltarea conceptului de solvabilitate

Datorită faptului că societăţile de asigurări sunt instituții financiare, valoarea activelor şi a pasivelor acestora depinde de modificarea condiţiilor existente pe pieţele financiare. Mai mult, valoarea pe care cumpărătorii o atribuie produselor de asigurare depinde de soliditatea financiară a societăţii de asigurări. De aceea solvabilitatea are o foarte mare importanţă pentru clienţi, investitori, pentru instituţiile de supraveghere şi pentru asigurătorii înşişi.

Activitatea de asigurări implică riscuri ce nu pot fi complet eliminate. Astfel, chiar dacă o companie de asigurări dezvoltă un management adecvat al riscului, riscul falimentului său nu poate fi înlăturat, existând posibilitatea producerii unor evenimente imprevizibile, pentru care asigurătorul nu a adoptat nici o măsură de protecţie.

Din acest motiv se consideră necesară impunerea unor standarde prudenţiale privind limitele şi modalităţile de gestionare a riscurilor asumate şi reţinute de asigurători. Principiul solvabilităţii accentuează importanţa menţinerii unui nivel minim de capital care să reflecte amploarea şi complexitatea activităţii unei societăţi de asigurări, precum şi riscurile la care aceasta este expusă.

Evenimentele care au avut loc în ultimii ani pe piaţa mondială a asigurărilor au scos în evidenţă faptul că volatilitatea pieţelor financiare şi dinamica tot mai accentuată a mediului de afaceri şi-au pus o amprentă puternică asupra securităţii financiare a companiilor de asigurări. Deşi, în esenţă, principalele cauze care determină probleme de solvabilitate a asigurătorilor nu s-au schimbat, probabilitatea ca acestea să se manifeste cu o frecvenţă şi intensitate ridicate este din ce în ce mai mare. De cele mai multe ori, deficitul de solvabilitate are la origine deficienţe înregistrate în legătură cu activitatea de subscriere, investiţii sau reasigurare.

Sectorul asigurărilor trece de la un sistem de control de supraveghere directă într-un mediu mult mai liberalizat. Acest pas necesită noi sisteme de control şi de gestiune a riscurilor. Autorităţile de supraveghere, de asemenea, au nevoie de tehnici noi şi îmbunătăţite pentru controlul societăţilor de asigurare. Astfel cum aceste instituţii reprezintă majoritatea și cei mai mari investitori, stabilitatea lor are un impact definit asupra pieții financiare. Punctul de referinţă al unei companii de asigurare este solvabilitatea sau capacitatea financiară a acesteia. Alţi termeni care au fost folosiți pentru exprimarea stabilității financiare a companiilor de asigurări sunt sănătatea financiară sau soliditatea.

Potrivit Dicţionarului Webster’s Ninth New Collegiate, conceptul de solvabilitate provine din anul 1727 ca fiind "calitatea sau starea de a fi solvabil". Ultimul concept datează cu 100 de ani mai devreme (1630) şi este definit ca "posibilitatea de a plăti toate datoriile legale". Ilustrăm aceasta printr-un exemplu din secolul 18 când, în 1724 un negustor din Hamburg a propus să înființeze o companie de asigurări maritime suedeză în Stockholm. Germanul a prezentat propunerea sa la guvern, şi urmând ideii sale de afaceri, compania ar fi trebuit să fie asigurată cu capitaluri mari, şi, astfel, ar fi solvabilă. Compania ar trebui mai bine protejată şi să presteze servicii mai calitative decât altele, şi astfel, ar putea atrage atât comercianţii suedezi cât şi pe cei străini să cumpere polițe de asigurare, la prețuri chiar mai mari decât în altă parte. După afirmațiile germanului, compania ar fi putut să devanseze asigurătorii germani. Guvernul german nu a fost de acord să facă așa o investiție.

Nouă ani mai târziu, comercianţii suedezi au propus guvernului Suediei să înființeze o companie de asigurări maritime, bazându-se pe principiile propuse anterior de german. Astfel, în anii 1739-1740 a fost înființată compania de asigurări maritime Assecurance-Compagniet, în care investitorii dețineau o anumită cotă parte. Aceasta avea la bază un cod regal de reglementare a activității în scopul menținerii echilibrului balanței de plăți. La momentul când a fost stabilit sistemul suedez de reglementare a asigurărilor în 1903, acesta a fost fondat pe principiul solvabilității, menționând că, "ar trebui să protejeze executarea tuturor contractelor de asigurare încheiate".

Tratând solvabilitatea doar ca un mijloc de protecție a asiguraților, nu se spune nimic despre natura acesteia. Marja de solvabilitate este o un instrument de protejare a activelor unei societăţi prin absorbirea impactului diverselor riscuri, care acoperă un capital teoretic impus de autoritatea de reglementare, iar solvabilitatea este capacitatea unei companii de asigurări de a plăti daunele viitoare în măsura în care acestea devin scadente. Acest lucru implică faptul că asigurătorul trebuie să dispună de suficiente active pentru a-și îndeplini obligaţiile, dar, de asemenea, pentru a satisface cerinţele financiare aferente capitalului statutar. Pentru supraveghetor, este important ca asiguraţii să fie protejați, dar şi de a asigura stabilitatea pieţii financiare.

Marja de solvabilitate disponibilă (MSD), este diferenţa dintre active şi obligaţii, ținând cont de faptul sunt puse unele restricții referitoare la calitatea activelor admise să reprezinte siguranța acordată de către compania de asigurări asiguraților săi. Această definiţie, în ceea ce priveşte marja de solvabilitate, a fost formulată pentru prima dată în Pentikäinen (1952). Trebuie să distingem între această marjă de solvabilitate disponibilă şi o marjă de solvabilitate teoretică, cerută de organul de reglementare. Prima este valoarea reală aşa cum este definit mai sus, iar aceasta din urmă este o sumă teoretică cerută de către regulator în scopul protecţiei asiguraţilor sau este stabilită de însăşi asigurătorul pentru control său intern.

Obligaţiile principale ale unei companii de asigurări sunt despăgubirile de asigurare anticipate şi costurile asociate acestora. Acestea sunt de obicei calculate folosind metode actuariale, ghidate de regulamente. Aceste calcule sunt, desigur, doar estimări, cu o anumită probabilitate de eroare. În scopul protejării asiguraţilor şi pentru asigurarea stabilității pieţii financiare, au fost implementate cerinţe ca companiile de asigurări să deţină un anumit volum de active suplimentare.

Cerinţa teoretică de capital (CTC), în unele jurisdicţii poate fi suma minimă cerută de către autoritatea de reglementare, astfel încât asigurătorii să poată cel puţin continua afacerea. În alte jurisdicţii CTC este doar un obiectiv sau un semnal de avertizare precoce. Acest lucru înseamnă că, în cazul în care asigurătorul are un nivel al MSD mai ridicat decât CTC acesta îşi poate continua afacerea. În caz contrar, trebuie să fie un dialog între asigurător şi supraveghetor asupra măsurilor necesare pentru a asigura ca MSD să devanseze CTC. Unele sisteme (ca exemplu, Asociația Națională a Comisarilor de Asigurare (NAIC), sistemul bazat pe risc în SUA) au o scară de intervenţie între nivelul ţintă superior şi nivelul minim absolut. În sistemele cu două cerințe (Un singur nivel de reglementare a capitalului este considerat atunci când SCR=MCR) de reglementare a capitalului; nivelul țintă este numit Cerinţa de Capital de Solvabilitate (SCR), şi nivelul minim absolut este numit Cerinţa Minimă de Capital (MCR). În mod ideal, avem: 

MCR < SCR ≤ MSD 

Benjamin (1977) se referă la Dicționarul Oxford, în care definiţia de solvabilitate este "a avea suficienţi bani pentru a îndeplini toate obligaţiile pecuniare". Într-un context de asigurare, această definiţie dă naştere la două concepte de solvabilitate. Acestea sunt cele două extreme ale unei game de posibilităţi; de exemplu, pe de o parte datoriile sunt cele plătite pe un lichidarea imediată a companiei. Pe de altă parte, conform definiției acordate de Dicționarul investitorului (Investor Dictionary), o companie ar putea fi considerată solvabilă în cazul în care își plăteşte toate obligațiile în măsura în care acestea devin scadente. Această definiţie dă naştere la două concepte extreme de solvabilitate, și anume:
  • datoriile sunt cele plătite la lichidarea imediată a companiei (ruinarea companiei) sau în cazul în care obligaţiile sale ar putea fi transferate la un partener dispus, sau
  • compania este considerată ca solvabilă în cazul în care își plăteşte toate datoriile în măsura în care acestea devin scadente (principiul continuării activității).
Prima poziţie poate fi obţinută atunci când MSD ≤ MCR, adică atunci când asigurătorul încalcă nivelul minim supraveghetorul va interveni şi va decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată (afacerea este închisă) sau dacă afacerea ar trebui să fie suspendată (nu se permite desfășurarea activității, ci doar executarea tuturor obligațiilor vechi).

A doua poziţie poate fi obţinută atunci când MSD ≥ SCR. Pentru abordarea continuității activității, în Campagne (1961) a fost utilizat termenul de solvabilitate dinamică, și termenul de solvabilitate statică pentru situaţia de dizolvare a companiei, (Kastelijn & Remmerswaal, 1986).

Este de menționat că conceptul de obligație se referă la obligaţiile determinate de contractele de asigurare. Rezervele tehnice reprezintă valoarea obligaţiilor de asigurare reflectate în bilanţul companiei. De obicei, rezervele tehnice includ marje prudențiale implicite.

Aceasta înseamnă că o companie este solvabilă atunci când marja ei de solvabilitate este pozitivă. Aşa-numita problemă a ruinării ar fi, astfel, probabilitatea ca marja de solvabilitate a unei societăți să devină negativă în orice moment din viitor.

Potrivit versiunii online a Dicționarului investitorului, solvabilitate este definită ca fiind "capacitatea financiară de a plăti datoriile, atunci când devin scadente. Solvabilitatea unei companii spune unui investitor dacă compania își poate plăti datoriile".

Sunt diferite alte puncte de vedere în ceea ce privește tratarea solvabilității. Astfel, Pentikäinen (1967) prezintă două moduri diferite de a privi acest concept:
  1. Din punct de vedere al managementului companiei - asigurarea continuității misiunii şi existenţei societăţii. 
  2. Din punct de vedere al autorităţilor de supraveghere - asigurarea beneficiului reclamanţilor şi a asiguraţilor.
A doua definiţie este mai îngustă, întru-cât nu implică continuitatea companiei ci chiar permite ca aceasta să fie lichidată. Această definiţie poate fi aprobată ca bază a sistemului juridic: "măsurile legale de securitate ale autorităţilor de supraveghere se limitează la minim, de exemplu, pentru a asigura doar beneficiile asiguraților, altfel fiecare societate ar avea libertatea de a-și executa misiunea în modul cum aceasta dorește". După cum se menţionează în Pentikäinen (1984), ultima situaţie indică menţinerea capacităţii asigurătorului de a-şi îndeplini obligaţiile pentru o perioadă scurtă de timp (ex. de 1 an). În primul caz, obiectivul principal este de a garanta continuitatea existenţei asigurătorului. Aceasta este o situaţie mult mai complexă decât cea din urmă, care la rândul său o şi include pe ultima.

Dacă luăm a doua definiţie ca bază a sistemului normativ, atunci existenţa companiei poate fi considerată a fi dependentă de gestiune. Acest lucru ar putea fi realizat prin prisma unor rezerve adecvate, flux permanent de prime, precum şi de reasigurare. În noul mediu propus de UE, pilonul II constituind din măsuri calitative de supraveghere, va constitui o punte între cele două abordări.

În noul sistem al UE bazat pe cei trei piloni, aceste două moduri de a privi solvabilitatea sunt combinate prin intermediul modelelor interne, dar, de asemenea, prin intermediul sistemului de pilon în sine.

Conceptul de marjă de solvabilitate a fost schimbat odată cu dezvoltarea Directivelor UE. De la început aceasta era abordată ca o rezervă suplimentară. În prima directivă non-viață cu privire la solvabilitate, se menționează că marja de solvabilitate este "destinată amortizării efectelor eventualelor variații economice defavorabile".

În prima directivă non-viață din 1973 (CEE, 1973) se spune că "este necesar ca întreprinderile de asigurare să dispună, în afara rezervelor tehnice suficiente pentru a face față angajamentelor contractate, de o rezervă suplimentară, numită marjă de solvabilitate și reprezentată de patrimoniul liber, pentru a face față fluctuațiilor activității". O tratare similară a conceptului a fost, de asemenea, exprimată în prima directivă de asigurări de viaţă 1979 (CEE, 1979).

A treia directivă non-viață (CEE, 1992a), a introdus o schimbare în începutul articolului 16 şi se concentrează acum asupra marjei de solvabilitate pentru întreaga activitate, ceea ce nu a fost exprimat în prima directivă. Începutul acum prevede: "Statul membru de origine solicită fiecărei întreprinderi de asigurare să constituie o marjă de solvabilitate suficientă pentru ansamblul activităților sale. Marja de solvabilitate corespunde patrimoniului întreprinderii, liber de orice angajament previzibil, activele necorporale fiind deduse "

În directiva non-viață cu privire la Solvency I (COM, 2002b), definirea marjei de solvabilitate este descrisă în termeni de a acţiona ca o amortizare a efectelor eventualelor variații economice defavorabile: "Obligația ca întreprinderile de asigurare să constituie, pe lângă și peste provizioanele tehnice necesare acoperirii angajamentelor lor de asigurare, o marjă de solvabilitate destinată amortizării efectelor eventualelor variații economice defavorabile constituie un element important al sistemului de supraveghere prudențială în scopul protejării intereselor asiguraților și a titularilor de polițe de asigurare". În această directivă, orizontul de timp este subînțeles ca toată perioada de activitate a companiei.

O abordare similară este menționată în directiva de viaţă cu privire la Solvency I (COM, 2002c): „În afară și în plus față de provizioanele tehnice, inclusiv provizioanele matematice de o valoare suficientă pentru a respecta angajamentele contractate, este necesar ca întreprinderile de asigurare să dețină o rezervă suplimentară, cunoscută ca marjă de solvabilitate, reprezentată de patrimoniul liber și, cu acordul autorităților competente, de alte elemente de patrimoniu implicit, destinat să amortizeze efectele eventualelor variații economice”.

În urma evoluției, cel mai actual concept de solvabilitate este abordat de directiva Solvency II, în care conceptul de marjă de solvabilitate este în totalmente înlocuit cu:
  • Cerinţa de Capital de Solvabilitate (SCR), care este valoarea capitalului care urmează să fie deţinut de către asigurător pentru a satisface cerinţele Pilonului I în cadrul regimului Solvabilitate II
  • Cerinţa Minimă de Capital (MCR), care este nivelul capitalului ce reprezintă pragul minim care declanșează măsuri definitive de supraveghere, în cazul în care aceasta este încălcat. 
Solvabilitatea este mai mult decât un proces de reglementare, acesta reprezintă pentru asigurători o perspectivă asupra modului de a gestiona afacerile lor. Aceasta, având o gamă largă de consideraţii şi oportunităţi pentru entităţile de asigurare la nivel mondial, are un impact asupra peisajului competitiv prin care afectează în mod diferit companiile, liniile de afaceri şi zonele geografice.

Istoricul regimului de solvabilitate

Primele lucrări de o importanță deosebită care au pus baza cercetărilor solvabilității pentru companiile de asigurare, au fost realizate de Cornelis Campagne în Olanda, la sfârşitul anilor 1940 şi de Teivo Pentikäinen în Finlanda la începutul anilor 1950, a se vedea de exemplu, Pentikäinen (1952), Campagne (1961), şi Campangne, van der Loo &. Yntema (1948).

Înainte de a fi introdus termenul de solvabilitate, deseori era folosit un concept cum ar fi rezervele statutare "care s-au format în cursul anilor şi care servesc ca o garanţie suplimentară pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate" [Campangne et al. (1948, p. 338)]. Iniţial, Campagne a numit acest tip de rezerve pentru asigurările de viaţă ca o rezervă de stabilizare. În Finlanda, o rezervă specială de egalizare a fost introdusă în 1953 pentru a ţine cont de fluctuaţiile stocastice a valorii anuale a daunelor în asigurările non-viaţă. În timpul anilor 1950 Campangne a extins evaluarea solvabilității în asigurările non-viaţă.

Solvency 0

Pe măsură ce lucrările lui Campagne au devenit ca îndrumări pentru abordarea evaluării unor rezerve minime suplimentare atât pentru companiile de asigurări de viață cât și pentru cele non-viață, el a fost rugat să prezinte un raport privind solvabilitatea ("Standardele minime de solvabilitate, pentru companiile de asigurări"), în 1957 la Comitetul de asigurări OEEC (Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană, acum OCDE Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică). În postul de preşedinte al grupului de lucru în cadrul Comitetului de asigurări, lucrările sale au fost dezvoltate şi prezentate într-un raport final în 1961, Campagne (1961).

Lucrările lui Campaigne în asigurările non viață:
Modelul propus a fost simplu, dar elegant. Fie prima netă reţinută de 100%. Din aceasta deducem o fracţie constantă egală cu rata medie a cheltuielilor (stabilită la 42%). Restul este ceea ce rămâne pentru plata despăgubirilor. Campagne presupune că rata netă a daunei urmează o distribuţie Beta. Având la bază datele din diferite ţări europene, el a estimat Valoarea la Risc a ratei daunei la 0.9997% în mărime de 83%. Astfel, raportul combinat va fi 42% + 83% = 125%. În alte cuvinte, compania va avea nevoie de un plus de 25% de primă timp de 1 an pentru a satisface cerinţele. Având la bază lucrările ulterioare în anii 1960 şi negocierilor politice în acest cadru, acestea a devenit baza pentru prima directivă non-viață în Europa în 1973.

După aprobarea primei directive non-viață, unele ţări credeau că procentele de solvabilitate propuse de către Comisia de studiu erau prea mari, pe când altele credeau că abia sunt suficiente, în cele din urmă s-a ajuns la un compromis, care a fost formulat în art. 16 și 17 al Directivei. Conform acestora, fiecare stat membru impune fiecărei societăți care își are sediul social pe teritoriul său, constituirea unei marje de solvabilitate suficiente privind ansamblul activităților sale.

Marja de solvabilitate corespunde patrimoniului societății, liber de orice angajament previzibil, cu deducerea elementelor necorporale.

Marja de solvabilitate se determină prin raportare, fie la valoarea anuală a primelor sau cotizațiilor, fie la sarcina medie a cererilor de despăgubire pentru ultimele trei exerciții financiare. Totuși, în cazul societăților care asigură în special unul sau mai multe din riscurile de furtună, grindină, îngheț, ultimele șapte exerciții financiare se consideră perioada de referință pentru marja medie de cereri de despăgubire.

Valoarea marjei de solvabilitate trebuie să fie egală cu cel mai mare dintre următoarele două rezultate:

Primul rezultat (în raport cu primele):
  • se face suma primelor sau cotizațiilor emise în afacerile directe, din timpul ultimului exercițiu, pentru toate exercițiile financiare, inclusiv auxiliare, 
  • se adaugă valoarea primelor acceptate ca reasigurare din timpul ultimului exercițiu, 
  • se deduce valoarea totală a primelor sau cotizațiilor anulate din timpul ultimului exercițiu, precum si valoarea totală a impozitelor și taxelor aferente primelor sau cotizațiilor cuprinse în sumă.
După repartizarea în două tranșe a valorii astfel obținute, prima ajungând până la 10 milioane de unități de cont, a două cuprinzând surplusul, se calculează și se adaugă procente de 18% și de 16% din aceste tranșe.

Primul rezultat se obține multiplicând suma astfel calculată cu raportul existent, pentru ultimul exercițiu, între valoarea cererilor de despăgubire rămase în sarcina societății după cedarea în reasigurare și valoarea brută a cererilor de despăgubire; acest raport nu poate, în nici un caz, să fie mai mic de 50%.

Al doilea rezultat (in raport cu cererile de despăgubire):
  • se face suma, fără deducerea cererilor de despăgubire ramase în sarcina cesionarilor și retro-cesionarilor, valorilor cererilor de despăgubire plătite pentru afaceri directe în timpul perioadelor menționate mai sus; 
  • se adaugă valoarea cererilor de despăgubire plătite în baza acceptărilor în reasigurare sau retrocesiune în timpul acelorași perioade, 
  • se adaugă valoarea provizioanelor pentru plata cererilor de despăgubire, constituite la sfârșitul ultimului exercițiu, atât pentru afacerile directe, cât și pentru acceptările în reasigurare, 
  • se deduce valoarea recursurilor încasate în timpul perioadelor menționate mai sus, 
  • se deduce valoarea provizioanelor sau rezervelor pentru plata cererilor de despăgubire, constituite la începutul celui de-al doilea exercițiu care-l precede pe ultimul exercițiu inventariat, atât pentru afacerile directe, cât și pentru acceptările în reasigurare.
După ce s-a repartizat o treime sau o septime, în conformitate cu perioada de referință, din valoarea astfel obținută în două tranșe, prima ajungând până la 7 de milioane unități de cont și a două cuprinzând surplusul, se calculează și se adaugă procente de 26% și de 23% din aceste tranșe.

Al doilea rezultat se obține multiplicând suma obținută cu raportul existent, pentru ultimul exercițiu, între valoarea cererilor de despăgubire rămase în sarcina societății după cedarea în reasigurare și valoarea brută a cererilor de despăgubire; acest raport nu poate să fie, în nici un caz, mai mic de 50%.

Trecerea de la indicele de prime la indicele de daune în mod normal va avea loc, atunci când rata daunei este de aproximativ 69% (18/26 ≈ 16/23 ≈ 69%).

O obiecţie aferentă acestui sistem este faptul că ea nu ţine cont de structura daunelor unei companii. S-ar putea susţine că cerinţa de solvabilitate pentru o companie cu 10 daune fiecare în valoare de 100.000 de unităţi ar trebui să fie mai mare decât cerinţa solvabilitate la o companie cu 1000 dosare de daună fiecare în valoare de 1000 de unităţi.

De asemenea sunt două concepte ale fondului de garantare:
  • Fondul relativ de garantare constituie o treime din marja minimă de solvabilitate şi este numit fond de garantare minim.
  • Fondul de garantare absolut, sau fond minim, este o sumă fixă valoarea căreia este determinată de clasele de asigurări practicate de companie, și 
    anume:
    • 400 000 de unități de cont, dacă este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în una din clasele de asigurare - numerele 10, 11, 12, 13, 14 si 15
    • 300 000 de unități de cont, daca este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în una din clasele de asigurare - numerele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 si 16
    • 200 000 de unități de cont, daca este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în una din clasele de asigurare - numerele 9 si 17;
Dacă activitatea societății cuprinde mai multe clase de asigurare sau mai multe riscuri, se ia în considerare clasa de asigurare sau riscul care solicită valoarea cea mai ridicată.

În cazul în care valoarea netă a unei companii este mai mică decât marja de solvabilitate minimă, autoritatea de supraveghere trebuie să solicite companiei să stabilească un plan pentru a restabili situația financiară (plan de solvabilitate). În cazul în care valoare netă a companiei a este mai mică decât fondul de garantare absolut, autoritatea de supraveghere trebuie să solicite un plan de finanţare pe termen scurt pentru restabilirea valorii nete. De asemenea, autoritatea de supraveghere poate restricționa sau suspenda activitatea companiei din cauza indisponibilității activelor.

Scopul primei directive a fost de a elimina restricţiile privind deschiderea de sucursale şi agenţii de către companiile de asigurare în alte state membre. În acest scop era esenţial să se elimine diferenţele de nivel naţional aferente legislaţiilor de reglementare şi de a coordona dispoziţiile referitoare la garanţiile financiare. Era important să se stabilească o definiţie clară a unei companii de asigurare, lucru menționat în prima directivă. După cum sa menţionat de către Pool (1990), nu exista încă nici o definiţie a asigurării, fapt care a produs dificultăţi mai târziu.

O caracteristică principală a directivei a fost faptul că a solicitat o cooperare strânsă între autorităţile naţionale de supraveghere din cadrul statelor membre. Directiva nu a fost destinată de a trata libertatea serviciilor, ceea ce înseamnă dreptul unei companii de asigurare stabilită într-un stat membru de a acoperi riscurile şi asiguraţii din alt stat membru fără a înfiinţa o subdiviziune în această ţară. Astfel în 1975, Comisia a înaintat o propunere de a elabora a doua directivă de asigurări non-viaţă. Acesta a propus o expresie timpurie a principiului de control al ţării de origine, cu recunoaşterea reciprocă a standardelor (Pool, 1990). Acest lucru înseamnă că un asigurător stabilit în ţara A, dar care doreşte să acopere riscurile în ţara B ar trebui să apeleze la propria sa autoritate de supraveghere din A pentru a obţine permisiune. Libertatea de servicii ar însemna că asigurătorul ar putea insista ca legea din ţara sa să poată fi folosită pentru a evalua contractele. În 1978, principala obiecţie a Parlamentului European faţă de acest lucru a fost faptul că toţi asiguraţii, chiar şi cei mici, se vor găsi în situați că vor deține contracte care se supun unor legi necunoscute dintr-o altă ţară. Propunerea din 1975 a fost anulată întru-cât comisia a acceptat acest argument şi a decis că ar trebui făcută o distincţie clară între riscurile mari şi mici. Riscurile mari ar trebui să urmeze legea din ţara asigurătorului, iar riscurile mici ar trebui să respecte legislaţia ţării în care este situat riscul. Negocierile cu privire la această propunere au fost întrerupte în 1985.

În 1987, Grupul de lucru al consiliului axat pe probleme economice, sa întâlnit şi a discutat propunerea cu privire la a doua directivă non-viață. Aceasta a condus la adoptarea la a doua directivă de reglementare a asigurărilor non-viață la 22 iunie 1988 (CEE, 1988). Normele de solvabilitate definite în prima directivă nu au fost modificate.

Acesta a fost un pas important spre piaţa internă a asigurărilor, astfel cum acesta a fost stabilit pentru riscurile mari. În final Comisia nu a fost mulțumită cu acest fapt, deoarece nu făcea piaţa internă a fi completă pentru toate riscurile de asigurare. În 1989 a fost anunţat că politica comisiei era de a asigura libertatea serviciilor cu controlul ţării de origine folosind conceptul unei licenţe unice. Acest lucru înseamnă că în cadrul comunităţii o companie de asigurări are nevoie de a avea doar o autorizaţie, de exemplu, de la statul unde se află sediul central. Acest concept a dus la adoptarea celei dea treia directivă non-viaţă în anul 1992 (CEE, 1992a).

Lucrările lui Campaigne în asigurările de viață:
Abordarea adoptată a fost aceeaşi ca şi în 1940. Ținând cont de faptul că riscul de investiţii este factorul cel mai important pentru companiile de asigurări de viaţă şi că rezervele tehnice reprezintă cea mai semnificativă valoare investită, Campagne a instituit o marjă de solvabilitate minimă reprezentând un coeficient procentual din rezervele tehnice, a se vedea Campagne (1961), Kastelijn & Remmerswaal (1986), Campagne et al (1948), şi Willemse & Wolthuis (2005). Campagne a pus întrebarea "cât de mare trebuie să fie rezerva suplimentară, astfel încât cu o probabilitate mai mică decât 1/100, respectiv 1/1000 aceasta să poată exprima a fi insuficientă pentru finanţarea pierderilor din investiţii; în care caz trebuie făcute mai multe distincții între cazurile în care rezerva de stabilizare trebuie să fie suficientă pentru un an sau mai mulţi ani" [Campagne et al (1948), pp. 342-343]. O distribuţie de tip Pearson IV părea a se potrivi cel mai bine cu datele. Campagne a concluzionat că o rezervă suplimentară în mărime de 6% din rezervele tehnice ar fi adecvată, cu o probabilitate de 99%. Cu o probabilitate de 95% procentul de rezervă suplimentară a devenit în mărime de 4%, aceasta din urmă fiind rezerva suplimentară propusă de Campagne. Aceasta a fost implementată în prima directivă de asigurări de viaţă în Uniunea Europeană (La acel moment Comunitatea Economică Europeană) în 1979. 

Cele două prime directive non-viaţă şi de viaţă au o structură similară, reflectând aceeaşi abordare a solvabilităţii, care era bazată pe lucrările lui Campagne (1961). Astfel cum statele membre aveau diferite poziţii aferente compoziţiei şi valorii marjei de solvabilitate, rezultatul final a fost o sinteză de compromisuri (Pool, 1990, p. 36).

Alte lucrări:
Cercetările privind evaluarea solvabilităţii au fost iniţiate în perioada când multe ţări din Europa au aprobat directivele non-viaţă şi viaţa în anii 1970, implicând marja minimă de solvabilitate. De exemplu au fost efectuate lucrări în Marea Britanie (Daykin (1984), Daykin et al (1984), Daykin et al (1987), Daykin & Hey (1990)), Olanda (Kastelijn & Remmerswaal (1986), Wit & Kastelijn (1980)), dar, de asemenea, în Finlanda (Pentikäinen (1982), Rantala (1982), Pentikäinen et al (1989)), şi Norvegia (Norberg & Sundt (1985), Norberg (1986) şi Norberg (1993)). Cele mai bune de referinţe şi rezumate ale diferitelor metode de evaluare a solvabilităţii folosite la mijlocul anilor '80 sunt redate în Kastelijn & Remmerswaal (1986). Cercetările şi lucrările efectuate au fost ca etape premergătoare pentru implementarea abordării unui capital bazat pe risc (RBC). Asociația Națională a Comisarilor de Asigurare din S.U.A. (NAIC) a introdus sistemul RBC pentru companiile care activează în asigurările de viață și asigurările de sănătate în 1992 şi pentru asigurările non-viaţă în 1993. În acelaşi timp, Oficiul Canadian de Superintendent al Instituţiilor Financiare (OSFI) a introdus un sistemul bazat pe risc în 1992 pentru asigurări de viaţă. Inițial sistemul avea tendințe statice iar mai târziu a fost modificat şi a fost făcut mult mai dinamic. Sisteme bazate pe risc au fost, de asemenea, discutate şi introduse în Australia, Singapore şi Japonia, şi în cadrul Uniunii Europene. În acelaşi timp, fiind în așteptarea unui sistem european, în Marea Britanie, Elveţia şi Olanda au fost introduse diferite sisteme de evaluare a solvabilității. Sisteme semafor de evaluarea a solvabilității bazat pe teste de stres au fost introduse în Danemarca şi Suedia (de la început, fiind doar ca un instrument de supraveghere); a se vedea de exemplu, Sandström (2005). 

Din punct de vedere istoric, au existat probleme în compararea marjelor de solvabilitate disponibile şi necesare între companii (şi în special între societăţile din diferite ţări). Activele erau evaluate fie la valoarea contabilă fie la valoarea de piaţă. Dar principala problemă au fost rezervele tehnice care includeau marje implicite, pentru protejarea asiguraţilor. Aceste marje implicite erau stabilite de către actuari şi reflectau nivelul de prudenţă al companiei. Chiar şi în Uniunea Europeană, cu directivele sale de asigurări de viaţă şi non-viaţă, a fost recunoscută și discutată problema incomparabilității rezervelor tehnice.

La acel moment, informaţiile disponibile publicului cu privire la situaţia financiară a societăţilor de asigurare varia de la o ţară la alta. În unele, existau norme detaliate cu privire la aspectul şi conţinutul rapoartelor, dar în altele, aceste norme erau mai mult sau mai puţin absente. Întrucât Comisia făcea eforturi spre o piaţă unică de asigurări, a propus o directivă privind rapoartele anuale ale societăţilor de asigurări. Această directivă a avut un impact multidimensional, întru-cât permitea coerența și accesibilitatea rapoartelor financiare publicului, prezentarea unui volum mare de informații specifice ramurii de activitate și echivalența informațiilor contabile.

În timpul procesului celor trei directive, Consiliul a discutat posibilitatea de a revizui dispoziţiile privind marja de solvabilitate. Dar pentru a nu întârzia finalizarea pieţei unice a asigurărilor, s-a decis să se facă acest lucru mai târziu. În acord cu Comisia, Consiliul a inclus în a treia directivă articolul 25 (non-viaţă) şi articolul 26 (viaţă), ca să oblige Comisia să prezinte un raport Comitetului de asigurare (IC) în termen de 3 ani de la punerea în aplicare a celor două directive în perspectiva armonizării marjei de solvabilitate.

Solvency I și II

La reuniunea Comitetului de asigurare, în aprilie 1994, a fost ridicată întrebarea cu privire la revizuirea solvabilității. Comitetul a fost de acord să solicite autorităţilor europene de supraveghere să stabilească un grup de lucru care să revadă cât mai amplu problemele referitoare la solvabilitate. Dr. Helmut Müller, din partea autorităţilor germane de supraveghere a asigurărilor, a prezidat de grupul. Raportul grupului de lucru care a fost prezentat în 1997, a fost numit Raportul Müller (1997).

În Raportul Müller este menţionat că cerinţele actuale aferente marjei de solvabilitate s-au dovedit a fi satisfăcătoare. Industria asigurărilor şi autorităţile de supraveghere UE erau de opinia că trebuie simplificat calculul pentru indicele de prime şi indicele de daune pentru activitatea de asigurări non-viaţă. Grupul Müller a identificat cazuri, şi a analizat cauzele deficienţelor companiilor de asigurări din ţările din cadrul UE în ultimii 20 de ani. Doar câteva cazuri de deficienţe au fost evidențiate. Cele mai multe dintre deficienţe ar fi putut fi remediate prin majorare de capital sau preluarea de către alte companii.

Raportul Müller concluzionează:
Sa constatat că, chiar dacă normele de solvabilitate ar fi mai strict aplicate şi respectate, şi chiar dacă ar fi conţinut cerinţe mai stricte decât în prezent, o serie de crize economice care au avut loc nu ar fi putut fi prevenite. Marja de solvabilitate, ca regulă, își îndeplineşte funcţia de avertizare și de siguranţă, dar în nici un caz nu înlocuiește o analiză eficientă a companiei, și cu atât mai puțin o normă de prudență şi de acoperire a rezervelor tehnice.

Raportul Müller a subliniat anumite cazuri specifice de deficienţe care ar fi putut fi evitate printr-un regim mai exact al marjei de solvabilitate. Acestea au avut loc din cauza riscurilor cu coadă lungă în asigurările non-viaţă, investiţiilor şi a nepotrivirilor dintre active şi pasive, companii cu creştere rapidă, şi riscuri neadecvate preluate în reasigurare.

În urma prezentării rezultatelor raportului Müller, Comisia a considerat că trebuie făcute eforturi suplimentare pentru a perfecţiona regimul marjei de solvabilitate şi de a armoniza aceste prevederi (CE, 1997, p. 11). Comisia a propus să se instituie un nou grup de lucru prezidat de către Comisie şi, format din experţi guvernamentali. Grupul de lucru ar trebui să revadă compoziţia şi calculul marjei de solvabilitate, investiţiile care acoperă marja de solvabilitate, măsurile disponibile autorităţilor de supraveghere, precum şi nivelul de armonizare. Rezultatele acestui grup decurs în directiva Solvency I, adoptată la 5 martie 2002 (COM, 2002a).

În cadrul reglementărilor solvabilității asigurărilor non-viață fondul de garantare a fost ridicat de la 300.000 la 2.000.000 de euro, cu excepţia claselor de risc de 10 la 15, în cazul cărora creşterea este de la 400.000 la 3.000.000 de euro. Aceste sume ar trebui să fie revizuite anual (de la 20 septembrie 2003). Noul articol 16, tratează marja de solvabilitate disponibilă şi din ce poate fi compusă, şi articolul nou 16a tratează marja de solvabilitate cerută.

Indicatorul bazat pe prime ar trebui să fie calculat de la cea mai mare valoare dintre primele brute subscrise şi primele brute câștigate. Valoarea calculată la primul rezultat (indicele de prime) se împarte în două părţi: o primă tranşă de până la 50 de milioane de euro mai devreme (10 milioane) şi a doua cuprinzând excesul. Nivel la al doilea rezultat (indicele de daune) a crescut de la 7 milioane la 35 de milioane de euro.

De asemenea, se impune o marjă de solvabilitate cu 20% mai mare pentru toate obligaţiile, cu excepţia răspunderii civile auto.

Actualmente, CEIOPS lucrează la elaborarea și punerea în aplicare a directivei Solvency II, care introduce un cadru amplu de gestionare a riscului pentru definirea nivelului necesar de capital şi de implementare a procedurilor pentru identificarea, măsurarea, şi gestionarea nivelurilor de risc. Aceasta este construita pe trei piloni fundamentali. Pilonul I abordează cuantificarea cerinţelor de capital pentru asiguratori, Pilonul II se concentrează pe guvernanţă şi gestionarea riscurilor şi Pilonul III se referă la cerinţele de informare şi transparenţă.

Bibliografie:

  1. PRIMA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI din 24 iulie 1973 de coordonare a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare directă, alta decât asigurarea de viaţă (73/239/CEE) 
  2. A DOUA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI din 22 iunie 1988 de coordonare a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative privind asigurarea directă alta decât asigurarea de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de a presta servicii şi de modificare a Directivei 73/239/CEE (88/357/CEE) 
  3. DIRECTIVA CONSILIULUI 92/49/CEE din 18 iunie 1992 de coordonare a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative privind asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă, şi de modificare a Directivelor 73/239/CEE şi 88/357/CEE (a treia directivă privind „asigurarea generală”) (92/49/CEE) 
  4. DECIZIA CONSILIULUI din 20 iunie 1991 privind încheierea acordului între Comunitatea Economică Europeană şi Confederaţia Elveţiană privind asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă (91/370/CEE) 
  5. DIRECTIVA 2002/13/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 5 martie 2002 de modificare a Directivei 73/239/CEE a Consiliului în ceea ce privește cerințele referitoare la marja de solvabilitate a întreprinderilor de asigurare generală 
  6. Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) 
  7. Arne Sandström „Solvency: models, assessment and regulation”, U.S.A., 2006, 416 p. 
  8. Dan Anghel Constantinescu, Management financiar in asigurari, Editura Economica, 2000 
  9. Dan Anghel Constantinescu, Tratat de asigurări Vol. I și II, Editura Economica, 2004

Director executiv al FlagMAN-D, Dolghi Vladimir, drd., auditor licențiat, magistru în contabilitate
Auditor junior al FlagMAN-D, Șișcanu Lina

Riscul şi influenţa acestuia asupra activităţii manageriale a societăţii de asigurări

postat 18 mai 2017, 07:14 de Utilizator necunoscut

Societăţile de asigurări, prin natura activităţii lor şi prin varietatea operaţiunilor desfăşurate, sunt expuse unei multitudini de riscuri. În primul rând, companiile de asigurări trebuie să facă faţă unor riscuri specifice domeniului lor de activitate: riscuri generate de subscrierea primelor de asigurare, de dimensionarea eronată a rezervelor tehnice, de schimbările imprevizibile ale frecvenţei daunelor, de daunele catastrofale, de reasigurarea inadecvată, etc. De asemenea, ele se pot confrunta şi cu o serie de riscuri de natură generală, comune tuturor tipurilor de afaceri: management incompetent sau administrare defectuoasă a strategiilor de dezvoltare.

Noţiunea de risc este specifică domeniului asigurărilor, constituind un element esenţial al contractului de asigurare. Semnificaţiile noţiuni de risc în asigurări sunt variate:
  1. riscul reflectă gradul de probabilitate în apariţia unui pericol pentru care se încheie asigurarea, iar alteori proporţiile răspunderii asigurătorului;
  2. riscul înseamnă evenimente - calamităţi naturale sau accidente care produc pagube şi contra apariţiei cărora se acordă acoperire prin asigurare;
  3. în limbaj internaţional risc înseamnă şi obiectivul asigurat sau obiectul asigurării (în cazul asigurării de bunuri - bunul, în cazul asigurării de persoane - persoana asigurată);
  4. riscul reflectă şi ramura de asigurare la care se referă. Aveam risc industrial, risc profesional, risc auto, etc.
Noţiunea de risc în asigurări poate fi definită sub aspect juridic şi tehnic.

Sub aspect juridic, riscul constituie eveniment viitor, posibil dar incert, al cărui moment de apariţie este nedeterminat şi aflat în afara influenţei şi voinţei părţilor, contra căruia asiguratul îşi ia măsura de protecţie prin încheierea asigurării. Nu sunt riscuri asigurabile evenimente petrecute în trecut sau a căror apariţie este imposibilă, după cum nu sunt riscuri asigurabile evenimente a căror apariţie este sigură.

Sub aspect tehnic, riscul este caracterizat prin probabilitatea de producere a evenimentului respectiv şi prin volumul acestuia. Probabilitatea de producere a evenimentului agreat în asigurare se determină pe baza legilor statisticii aplicate la constatările făcute asupra unui număr mare de cazuri întâmplate în trecut în împrejurări comparabile. Pe baza observaţiilor statistice se estimează volumul maxim al pagubelor posibile, deci a riscului maxim, în funcţie de care se estimează volumul şi nivelul acoperirii.

Riscul constituie element al unei asigurări numai dacă îndeplineşte anumite condiţii juridice, tehnice, economice, condiţii care stau la baza unui risc asigurabil, aşa cum se relevă în continuare:
  1. riscul trebuie să fie posibil, deoarece în caz contrar asigurarea este lipsită de interes economic, deci inutilă;
  2. riscul trebuie să fie real şi să prezinte un grad mare de periculozitate pentru asigurat;
  3. riscul trebuie să aibă caracter incert, deci să se producă întâmplător, adică factorii implicaţi în asigurare să nu poată cunoaşte sau influenţa producerea lui în timp şi spaţiu;
  4. riscul trebuie să se producă indiferent de voinţa asiguratului;
  5. riscul trebuie să se producă cu regularitate;
  6. riscul trebuie să fie licit, se înţelege de la sine că pentru a fi asigurabil un risc trebuie să fie în concordanţă cu legile.
Existenta riscului sub toate formele sale atrage după sine necesitatea asigurărilor, care au rolul de a permite oamenilor, dacă nu evitarea riscului, cel puţin diminuarea sau înlăturarea consecinţelor sale.

Având în vedere complexitatea activităţii de asigurare, elaborarea unei metodologii general acceptate de clasificare a riscurilor la nivelul pieţei asigurărilor este dificilă, poate chiar imposibilă. O clasificare care se prestează unei companii poate fi improprie alteia.

Modul în care un asigurător îşi grupează riscurile cu care se confruntă depinde de natura, dimensiunea şi complexitatea activităţii desfăşurate. Unele dintre companiile mari de asigurări, care folosesc proceduri avansate de management al riscului, îşi împart riscurile financiare în riscuri specifice activităţii de asigurare şi riscuri operaţionale.

Într-un studiu realizat pentru Comisia Europeană, riscurile cu care se confruntă asigurătorii sunt structurate în funcţie de nivelul la care apar, astfel:
  • riscuri la nivelul entităţii (companiei de asigurări);
  • riscuri la nivelul pieţei asigurărilor (riscuri sistematice);
  • riscuri la nivelul economiei (riscuri sistemice).
Riscurile sistematice şi cele sistemice sunt prin definiţie generate de factori externi, în timp ce riscurile la nivelul entităţii se află într-o măsură mai mare sub controlul companiei. În continuare sunt prezentate riscurile în funcţie de nivelul la care se manifestă.

1. Riscurile la nivelul companiei de asigurări. 
Gama completă a riscurilor la care este expus un anumit asigurător depinde de circumstanţele individuale ale acestuia. În această categorie se includ:
  • Riscul de subscriere cuprinde riscul pur de subscriere, determinat de estimarea incorectă a distribuţiei daunelor, de fluctuaţiile aleatoare ale daunelor, de modificările neprevăzute ale factorilor de risc şi de rezervele tehnice insuficiente şi riscul de management al subscrierii, asociat procedurilor de subscriere ale companiei.
  • Riscul de credit. În asigurări, riscul de credit este asociat în general cu posibilitatea ca reasigurătorii şi/sau coasigurătorii să nu-şi respecte angajamentele asumate faţă de un asigurător, atunci când acesta a înregistrat anumite daune. Riscul de credit se poate referi însă şi la posibilitatea ca intermediarii să nu transmită societăţii de asigurare o parte de prime datorate ori să transfere respectivele sume cu întârziere.
  • Riscul reasigurării. Nivelul de protecţie de care dispune o companie de asigurări depinde de volumul riscurilor cedate şi de calitatea contractelor de reasigurare încheiate. O reasigurare insuficientă poate crea probleme financiare în cazul apariţiei unor daune superioare estimărilor. Aprecierea eronată a necesităţii de reasigurare poate avea ca efect reţinerea inadecvată a unor riscuri excesive de către asigurătorul direct, precum şi expunerea capitalului său la un efort mai mare decât se intenţiona.
  • Riscul operaţional. Acesta este riscul datorat evenimentelor cum ar fi frauda, deficienţilor de sistem, litigii sau infracţiuni comise în cadrul entităţii. Riscul operaţional se caracterizează prin faptul că este dificil de identificat şi cuantificat şi este corelat cu toţi ceilalţi factori de risc de la nivelul companiei de asigurări.
  • Riscul de piaţă. La nivelul companiei, riscul de piaţă este direct asociat managementului activităţii de investiţii. În aşteptarea momentului în care sunt solicitate despăgubirile, fondurile asigurătorilor, constituite prin colectarea primelor de asigurare, împreună cu capitalurile proprii, sunt investite pentru a obţine profit. Adeseori, acesta reprezintă cea mai mare parte, dacă nu întregul profit realizat de compania de asigurări. De aceea este necesar ca asigurătorul să controleze riscurile specifice portofoliului de investiţii pentru a reduce probabilitatea de apariţie a unor rezultate nefavorabile.
  • Riscul de lichiditate. Acesta este riscul datorat pierderilor înregistrate din lichidarea activelor atunci când disponibilul lichid al entităţii este depăşit de volumul reclamaţiilor.
  • Riscul necorelării activelor cu pasivele reprezintă riscul ca activele şi pasivele asigurătorului să nu fie corelate corespunzător în ceea ce priveşte cash-flow-urile, valutele şi termenele scadente. Riscul necorelării se datorează faptului că schimbările din mediul economic pot determina modificarea ratelor dobânzii, a ratei inflaţiei, fapt ce generează o evoluţie contrară a activelor în raport cu pasivele.
  • Riscul rezervelor. Companiile de asigurări îşi constituie rezerve tehnice sub nivelul necesar, pentru a crea astfel impresia unei poziţii financiare superioare celei reale. Supraevaluarea capitalului disponibil poate determina însă decizii eronate de subscriere.
2. Riscurile sistematice (specifice pieţei asigurărilor) sunt riscurile generate de factorii externi care afectează piaţa asigurărilor în ansamblu. În majoritatea cazurilor, asigurătorul nu are capacitatea de a controla aceste riscuri. În această categorie includem:
  • Riscul jurisdicţional şi legislativ este riscul asociat impactului financiar pe care îl au modificările legilor şi normelor. Asigurătorii trebuie să înţeleagă implicaţiile modificărilor legislative şi să implementeze sisteme interne cu scopul de a se conforma directivelor autorităţilor de supraveghere.
  • Riscul modificărilor pieţei. Companiile de asigurări sunt afectate de comportamentul consumatorilor şi de acţiunile concurenţei. Nevoile consumatorilor şi atitudinea acestora faţă de achiziţionarea poliţelor de asigurare reprezintă principalii factori de influenţă ai activităţii de subscriere a asigurătorului şi, implicit, al venitului din prime. Astfel, poate exista o concurenţă serioasă între companii în ceea ce priveşte primele practicate şi produsele oferite.
3. Riscurile sistemice (specifice economiei locale sau globale) sunt asociate factorilor economici şi sociali locali sau globali care au un impact indirect asupra pieţei asigurărilor. În majoritatea cazurilor, asigurătorul nu este capabil să controleze aceste riscuri. Ele includ:
  • Riscul modificării mediului înconjurător reprezintă riscul creşterii semnificative a frecvenţei catastrofelor naturale şi a modificărilor de mediu.
  • Riscul schimbărilor sociale. Modificările demografice şi comportamentul consumatorilor constituie principalii factori determinanţi ai riscului social.
  • Riscul ciclului economic este riscul asociat schimbărilor economice cauzate de factori şi procese externe. De exemplu, în perioadele de recesiune economică piaţa asigurărilor se poate confrunta cu o reducere a numărului poliţelor de asigurare încheiate şi, implicit, a volumului de prime subscrise.
  • Riscul de rată a inflaţiei reprezintă riscul asociat unei creşteri semnificative a ratei inflaţiei. Pentru sectorul asigurărilor generale, o rată mare a inflaţiei are un impact considerabil asupra calculului rezervelor tehnice pentru clasele de asigurări cu răspundere pe termen lung.
  • Riscul de rată a dobânzii este riscul asociat direct modificărilor neprevăzute ale ratelor de dobândă, cu impact asupra valorii activelor şi pasivelor unei companii.
  • Riscul valutar are un impact mai mare asupra asigurătorilor care subscriu în cantităţi însemnate riscuri în afara graniţelor ţării. Acest risc poate fi redus prin investirea în active exprimate în aceeaşi valută ca şi obligaţiile ce decurg din poliţele de asigurare.
  • Riscul tehnologic decurge din dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii. Transformările tehnologice influenţează diferite sectoare ale pieţei asigurărilor. Schimbările tehnologice pot genera o accentuare a poluării, mărind astfel frecvenţa la nivelul daunelor aferente asigurărilor de răspundere civilă.
Din considerentele menţionate mai sus, sunt considerate riscuri-cheie la care este expusă o companie de asigurări următoarele: riscul de subscriere, de credit, al reasigurării, al necorelării activelor cu pasivele, al rezervelor, jurisdicţional şi legislativ şi al ratei dobânzii.

Tabelul 1 reflectă modul în care riscurile-cheie influenţează poziţia financiară a unei companii de asigurări.
Tabelul 1
Impactul financiar al riscurilor-cheie

Riscurile-cheie Elementele asupra cărora au impact financiar
Riscul de subscriere Prime, istoricul daunelor, rezerve tehnice, reasigurări
Riscul de credit Debitori, recuperări din reasigurare, investiţii
Riscul reasigurării Recuperarea despăgubirilor, rezerve tehnice
Riscul necorelării Investiţii, rentabilitatea investiţiilor
Riscul rezervelor Istoricul daunelor, rezerve tehnice
Riscul jurisdicţional şi legislativ Daune, rezerve tehnice
Riscul de rată a dobânzii Investiţii, rentabilitatea investiţiilor, rezerve tehnice
Sursa: Study into the methodologies to assess the overall financial position of an insurance undertaking from the perspective of prudential supervision, European Commission, 2002.

Gradul de corelare a riscurilor prezintă o importanţă deosebită pentru estimarea impactului potenţial al acestora. De aceea, riscurile la care este expusă o companie de asigurări nu trebuie analizate în mod izolat.

În cazul expunerii concomitente la mai multe riscuri, există posibilitatea apariţiei efectului de sinergie. Datorită acestui efect, consecinţele expunerii simultane la mai multe riscuri sunt mai ample şi mai complexe decât suma consecinţelor fiecărui risc ce ameninţă individual o companie.

Riscurile sistemice şi cele sistematice nu sunt independente şi au de regulă impact asupra activelor şi obligaţiilor asigurătorului şi asupra anumitor clase de asigurări. Există o strânsă corelaţie între influenţele factorilor sociali, tehnologici, ale modificărilor intervenite pe piaţă şi ale performanţelor economice.

În sectorul asigurărilor generale, recesiunea economică poate afecta atât numărul poliţelor reînnoite, cât fi pe cel al contractelor nou-încheiate. Diminuarea valorii investiţiilor conduce la rezultate mai slabe din investiţii, iar creşterea ratei şomajului are influenţe negative asupra frecvenţei daunelor în cazul multor tipuri de asigurări.

Alte interacţiuni apar şi prin efectele inflaţiei, care afectează nivelul daunelor şi este puternic corelată cu ratele de dobândă şi cu preţurile titlurilor de valoare.

În ultimii ani, prin folosirea tehnicilor de modelare a riscurilor, companiile mari de asigurări au descoperit informaţii noi referitoare la interacţiunea dintre riscuri.

Clasificarea riscurilor de mai sus prezintă o imagine de ansamblu asupra factorilor de risc interni şi externi la care este expus un asigurător. Cu toate acestea expunerea la risc diferă considerabil de la o companie la alta, în funcţie de tipurile de produse practicate, de programul de reasigurare, de strategia de investiţii, etc.

Pentru ca o companie să fie capabilă să preîntâmpine dificultăţile legate de solvabilitate, aceasta trebuie să fie conştientă de impactul potenţial al principalelor riscuri la care este expusă şi de eficienţa procedurilor interne de management al riscului.

Bibliografie:
  1. Şahov V.V., Теория и управление рисками в страховании // Финансы и статистика, Москва, 2003.
  2. Niculina N.N., Eriaşvili N.D., Страховой менеджмент // Юнити, Москва, 2011.
  3. Study into the methodologies to assess the overall financial position of an insurance undertaking from the perspective of prudential supervision (KPMG), European Commission, 2002.
Senior auditor al FlagMAN-D, Macovei Tatiana, drd., magistru în contabilitate

Particularitățile organizării contabilității operațiunilor de plasarea riscurilor în asigurare

postat 18 mai 2017, 07:13 de Utilizator necunoscut

În condițiile de instabilitate economico-financiare și risc sporit se intensifică necesitatea de protejare a proprietății patrimoniale, deci crește cererea la produsele de asigurare. Numai în 2010 comparativ cu 2009 valoarea primelor brute subscrise din asigurarea directă crește de la 813,19 mln. lei la 913,53 mln. lei, ceea ce reprezintă o creștere de 112,34%.

Astfel apare necesitatea perfecționării pieții asigurărilor. Un pas important în acest sens este apariția unor noi participanți ai acestui segment, adică a intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări. Aceștia joacă un rol central în distribuirea produselor de asigurare și reasigurare.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 407-XVI din 21 decembrie 2006 cu privire la asigurări (în continuare Lege cu privirea la asigurări), activitatea brokerilor şi agenţilor de asigurare nu era supusă autorizării şi supravegherii.

Ca urmare a operării modificărilor legislative, a fost introdusă licenţierea brokerilor de asigurare şi au fost stabilite anumite cerinţe faţă de activitatea acestora şi a agenţilor de asigurare. În prezent pe teritoriul Republicii Moldova activează 64 (luna mai 2011) de brokeri de asigurare și/sau reasigurare. 

În conformitate cu prevederile Legii cu privire la asigurări activitate de intermediere în asigurări şi/sau în reasigurări este activitate care constă din prezentarea sau propunerea contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare, din alte acţiuni de pregătire a încheierii unor astfel de contracte, din încheierea lor, sau de contribuţie la gestionarea contractelor, în special în cazul solicitării de daune. Aceste activităţi nu se consideră de intermediere în asigurare şi/sau în reasigurare în cazul în care sânt îndeplinite de un asigurător sau de un angajat al lui care acţionează sub responsabilitatea asigurătorului. Nu se consideră activităţi de intermediere în asigurări şi/sau în reasigurări nici următoarele: furnizarea ocazională de informaţii, în contextul unor alte activităţi profesionale al căror scop nu rezidă în oferirea de asistenţă clienţilor în vederea încheierii sau administrării unui contract de asigurare şi/sau reasigurare, administrarea daunelor unui asigurător (reasigurător) la nivel profesional şi nici compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a solicitărilor de daune. 

Pe când intermediarii în asigurări sânt persoanele fizice sau juridice ce desfăşoară activitate de intermediere în asigurări în schimbul unei remuneraţii şi au calitatea de brokeri de asigurare sau de agenți de asigurare.

Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică ce desfăşoară activitatea profesională în baza mandatului acordat de asigurător, având dreptul să încheie, în numele şi din contul asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat, fără să aibă calitatea de asigurător, reasigurator sau de broker de asigurare şi/sau de reasigurare.

Brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare este persoana juridică înregistrată în Republica Moldova care negociază pentru clienţii săi persoane fizice sau persoane juridice, asiguraţi (reasiguraţi) sau potenţiali asiguraţi (reasiguraţi), încheierea de contracte de asigurare (reasigurare) şi care acordă asistenţă pe durata derulării contractelor sau în legătură cu regularizarea daunelor, după caz. 

Pentru 2010 valoarea primelor de asigurări intermediate de brokerii în asigurări au constituit 21,49% (196,27: 913,53 mln. lei) din total prime de asigurare subscrise.

Odată cu creșterea numărului intermediarilor în asigurări și în conformitate cu cerințele Art. 49, alin. (8) al Legii cu privire la asigurări apare necesitatea constituirii unui cadru normativ, care ar reglementa modul de ținere a evidenții contabile al acestui sector, dat fiind faptul ca activitatea de intermediere în asigurări se caracterizează printr-un șir de particularități. În continuare vom analiza modul de contabilizare și documentare a operațiunilor economice legate de încheierea contractelor de asigurare. Evidența contabilă a operațiunilor de intermediere în asigurări, trebuie efectuate în așa mod încât aceasta să furnizeze informația necesară pentru: 
    a) evidența decontărilor cu asigurații, atât persoane fizice cât și persoane juridice; 
    b) evidența decontărilor cu asistenții în brokeraj; 
    c) evidența decontărilor cu companiile de asigurări; 
    d) întocmirea raportului privind activitatea de bază a intermediarului în asigurări şi/sau reasigurări și raportului privind activitatea intermediarului în asigurări şi/sau reasigurări prin personal propriu, asistenţi în brokeraj şi/sau subagenţi.

Pentru atingerea scopului pus în față propunem deschiderea grupelor și următoarelor conturi și subconturi a contabilității de gestiune și a conturilor extrabilanțiere: 
  • Grupa 86 „Intermediere în asigurări”: 
    • 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”:
      • 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”, subcont cu caracter de pasiv;
      • 861.2 „Prima brută subscrisă intermediată de asistenții în brokeraj”, subcont cu caracter de activ;
      • 861.3 „Prima brută subscrisă încasată direct de asigurător”, subcont cu caracter de activ. 
  • Grupa 96 „Prima de asigurare subscrisă”: 
    • 961 „Prima subscrisă prin personal propriu”;
    • 962 „Prima subscrisă prin asistenți”.
Prin urmare, se vor întocmi următoarele înregistrări contabile:

1. Încheierea contractelor de asigurare
La etapa data are loc semnarea contractului de asigurare și eliberarea poliței de asigurare. Valoarea polițelor de asigurare pe contractele intermediate timp de o perioadă de gestiune, de regulă o lună calendaristică, se acumulează în creditul contului 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”.
În dependență de modul de achitare putem delimita următoarele situații:
  • Prima de asigurare urmează a fi achitată la intermediarul de asigurări – în cazul dat se formează creanța asiguratului față de acesta, pentru persoanele juridice intermediarul în asigurări eliberează factura la valoarea primei subscrise pe contractul de asigurare încheiat:
        Debit contul 229 „Alte creanțe pe termen scurt”, subcontul 229.5 „Creanțele pe termen scurt pe contractele de asigurare”
        Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată” 
  • Prima de asigurare urmează a fi achitată direct la asigurător – în cazul dat intermediarul în asigurări nu formează creanța clientului și respectiv și factura va fi eliberată de către beneficiarul plății, adică de asigurător, respectiv urmează a efectua următoarea înregistrare contabilă:
        Debit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.3 „Prima brută subscrisă încasată direct de asigurător”
        Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”

Datorită înregistrării date intermediarul de asigurări dispune de o informație completă, astfel știe cu exactitate ce contracte au fost achitate la asigurător și în ce cuantum. Un alt avantaj al acestei înregistrări este acumularea informație necesară pentru întocmirea rapoartelor specializate prezentate de intermediari trimestrial până la data de 25 a lunii următoare trimestrului de gestiune.

Prima de asigurare urmează a fi achitată la asistent – similar cazului precedent, aici se utilizează un cont suplimentar pentru colectarea valorii totale a primelor de asigurare intermediate de asistent, care ulterior în baza actului de îndeplinire a lucrărilor de intermediere în asigurări și a facturii eliberate de broker va trece în contul datoriei asistentului (operațiunea 3). Asigurații care au efectuat achitarea la asistent vor primi de la acesta factura. Brokerul, respectiv va efectua următoarea înregistrare contabilă:
        Debit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.2 „Prima brută subscrisă intermediată de asistenții în brokeraj”
        Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”

Înregistrările de mai sus sunt efectuate fără a lua în considerație de cine au fost intermediate contractele de asigurare, de personalul propriu al intermediarului sau de asistenții acestuia. Astfel, pentru acumularea separată a informației cu privire la valoarea primelor de asigurare intermediate de personalul propriu sau asistentul în brokeraj, pe lângă înregistrările de mai sus urmează a reflecta:
  • La valoarea primei de asigurare intermediate de personalul propriu al intermediarului: 
        Debit contul 961 „Prima subscrisă prin personal propriu”
  • La valoarea primei de asigurare intermediate de asistenții în brokeraj:
        Debit contul 962 „Prima subscrisă prin asistenți” 

2. Încasarea primei de asigurare pentru produsele de asigurare achiziționate direct de intermediarul de asigurări: 
        Debit contul 241 „Casa” sau 
        Debit contul 242 „Conturi curente în valută națională” 
        Credit contul 229 „Alte creanțe pe termen scurt”, subcontul 229.5 „Creanțele pe termen scurt pe contractele de asigurare” 

3. Actul de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări încheiat cu asistenții în brokeraj
La finele fiecărei luni brokerul de asigurare semnează un act de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări încheiat cu asistenții în brokeraj, care cuprinde informații cu privire la volumul serviciilor prestate de asistenții în brokeraj, adică valoarea primei de asigurare intermediate precum și cuantumul comisionul asistentului (procent din valoarea primelor subscrise, în conformitate cu prevederile contractului de asistență în brokeraj încheiat de părți). 
Pe lângă acestea actul ar trebui să conțină și informații cu privire la modul de achitare a primelor de asigurare, dat fiind faptul că de așa o informație depinde calculul datoriei/creanței asistentului. Astfel se vor reflecta următoarele înregistrări contabile:
  • La valoarea primei încasate de asistent, pentru care brokerul eliberează asistentului factură:
        Debit contul 229 „Alte creanțe pe termen scurt”, subcontul 229.6 „Creanțele pe termen scurt ale Asistenților în asigurări” 
        Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.2 „Prima brută subscrisă intermediată de asistenții în brokeraj”

  • La valoarea totală a primei subscrise intermediate de asistent, valoare din care se calculează comisionul: 
        Credit contul 962 „Prima subscrisă prin asistenți”

  • La valoarea comisionului asistentului, pentru care asistentul eliberează brokerului factură:
        Debit contul 711 ”Costul vânzărilor”, subcontul 711.3 „Costul serviciilor prestate”
        Credit contul 539 ”Alte datorii pe termen scurt”, subcontul 539.5 „Datorii pe termen scurt ale Asistenților în asigurări” 

4. Actul de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări încheiat cu companiile de asigurări
Lunar intermediarul prezintă companiilor de asigurări un raport cu privire la volumul serviciilor îndeplinite și semnează un act de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări. Ca și în cazul precedent acest document trebuie să conțină suficientă informație cu privire la serviciile îndeplinite, cum ar fi numărul de contracte intermediate, prima brută subscrisă, modul de achitare a acesteia, cuantumul comisionului etc. 
Astfel se vor reflecta următoarele înregistrări contabile:
  • La valoarea primei de asigurare încasate direct la asigurător:
        Debit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”
        Credit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.3 „Prima brută subscrisă încasată direct de asigurător” 
  • La valoarea primei de asigurare încasate de intermediarul în asigurări, pentru care asigurătorul eliberează factură intermediarului:
        Debit contul 861 „Plasarea riscurilor în asigurare/reasigurare”, subcontul 861.1 „Prima brută subscrisă intermediată”
        Credit contul 539 ”Alte datorii pe termen scurt”, subcontul 539.4 „Datorii pe termen scurt ale Asigurătorilor” 
  • La valoarea comisionului intermediarului în asigurări, pentru care intermediarul eliberează factură asigurătorului:
        Debit contul 221 „Creanțe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”, subcontul 221.1 „Facturi de primit în țară”
        Credit contul 611„Venituri din vânzări”, subcontul 611.3 „Venituri din servicii prestate”

Intermediarii în asigurări trebuie să acorde o atenție deosebită semnării actelor de îndeplinire a serviciilor de intermediere în asigurări, dat fiind faptul că anume acest document dă dreptul acestora la comisionul din valoarea primelor de asigurare subscrise, acesta conține informația necesară pentru întocmirea rapoartelor specializate etc. Dar pe lângă acest document intermediarul trebuie să dispună de facturi la valoarea primelor brute subscrise încasate sau care urmează a fi încasate de către intermediar, eliberată de companiile de asigurări, și la valoarea comisionului, eliberată de intermediar. 

5. Plățile regulatorii de funcţionare achitate de brokerii de asigurări și/sau reasigurări în bugetul Comisiei Naționale a Pieţei Financiare
În conformitate cu Regulamentul cu privire la modul de percepere a taxelor şi plăţilor, aprobat prin Hotărârea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare nr.45/8 din 06 septembrie 2007, brokerii de asigurare și/sau reasigurare sunt obligați să calculeze și să achite lunar până la data de 25 a fiecărei luni calendaristice pentru luna precedentă plăți regulatorii de funcţionare, care reprezintă procent din valoarea comisionului din prima brută subscrisă pe luna precedentă. Această mărime (%) se stabilește în bugetul anual al C.N.P.F., aprobat prin hotărârea Parlamentului. Actualmente mărimea plății regulatorii de funcționare a brokerilor de asigurare și/sau reasigurare este de 0,4% (luna mai 2011) din comisioanele primite.
Prin urmare brokerul de asigurare și/sau de reasigurare va reflecta: calculul plăților regulatorii de funcţionare, în valoare de 0,4% din comisioanele primite: 
        Debit contul 711 ”Costul vânzărilor”, subcontul 711.3 „Costul serviciilor prestate”
        Credit contul 536 ”Datorii privind plăţile extrabugetare”, subcontul 536.3 „Plăți regulatorii de funcţionare a brokerilor de asigurare”
Achitarea plăților regulatorii de funcţionare, în valoare de 0,4% din comisioanele primite:
        Debit contul 536 ”Datorii privind plăţile extrabugetare”, subcontul 536.3 „Plăți regulatorii de funcţionare a brokerilor de asigurare”
        Credit contul 242 „Conturi curente în valută națională”

Un astfel de model de evidență a operațiunilor de intermediere în asigurări permite cu ușurință de a duce evidența decontărilor cu asigurații, asistenții și companiile de asigurări, de a întocmi rapoartele specializate, gestiona portofoliul de asigurare, precum și de a întocmi raportul financiar, astfel încât acesta să reflecte o imagine veridică, autentică și completă, în conformitate cu prevederile Standardelor Naționale de Contabilitate.

Pentru implementarea în practică a unui astfel de model ar trebuie să se elaboreze un cadru legal care ar reglementa astfel de operațiuni, precum și un șir de alte particularități ce apar în procesul derulării unei astfel de activități. O altă problemă cu care se confruntă intermediarii în asigurări sunt rapoartele specializate, la întocmirea cărora apar un șir de dileme, prin urmare acestea ar trebui perfecționate prin elaborarea unor instrucțiuni detaliate de completare a acestora. Pentru atingerea scopului pus în fața intermediarilor apare necesitatea elaborării unor softuri corespunzătoare activității date, care ar da posibilitatea de a duce o evidență contabilă și operațională transparentă.

Totuși sectorul dat de activitate în Republica Moldova este la etapa de dezvoltare și, respectiv, urmează a fi efectuate un șir de cercetări și adaptări la condițiile piețelor internaționale de asigurări, aceasta din urmă fiind furnizorul principal de experiențe și practici pentru țara noastră.



BIBLIOGRAFIE: 
1. Legea contabilităţii № 113-XVI din 27 aprilie 2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova № 90-93, din 29 iunie 2007 
2. Lege Nr. 35 din 03.03.2011 pentru aprobarea Strategiei de dezvoltare a pieţei financiare nebancare pe anii 2011–2014 şi a Planului de acţiuni pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a pieţei financiare nebancare pe anii 2011–2014 // Monitorul Oficial Nr. 70-73 din 29.04.2011 
3. Legea cu privire la asigurări № 407 din 21 decembrie 2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova № 47-49, din 07 aprilie 2007
4. Ordinul cu privire la aprobarea şi punerea în aplicare a Standardelor Naţionale de Contabilitate şi Planului de conturi contabile ale activităţii economico-financiare a întreprinderilor № 174 din 25.12.97 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova № 88-91, din 30 decembrie 1997
5. Hotărârii Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare nr.45/5 din 16.10.2009 „Cu privire la aprobarea formei şi conţinutului rapoartelor specializate ale intermediarilor în asigurări şi/sau reasigurări” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.197-200/877 din 31.12.2009
6. Regulamentul cu privire la cerinţele faţă de persoanele cu funcţii de răspundere ale asigurătorilor / reasiguratorilor şi intermediarilor în asigurări - Anexa nr. 3 la Hotărârea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare nr. 13/3 din 3 aprilie 2008 
7. Hotărâre Nr. 45/8 din 06.09.2007cu privire la aprobarea Regulamentului cu privire la modul de percepere a taxelor şi plăţilor de către Comisia Naţională a Pieţei Financiare // Monitorul Oficial Nr. 165-167 din 19.10.2007 
8. Hotărâre Nr. 77 din 27.11.2009 cu privire la aprobarea bugetului Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare pe anul 2010 // Monitorul Oficial Nr. 181-183 din 11.12.2009 
9. „Corespondenţa conturilor contabile conform prevederilor S.N.C. şi Codului Fiscal” / Alexandru Nederiţă. - Chişinău: Contabilitate şi audit, 2007. - 640 p. 
10. „Contabilitatea financiară”/ Al. Nederiţă - Chişinău, ACAP, 2003, 640p
11. „Contabilitatea în organizațiile de asigurări” / Cristina Dolghi – Chișinău, CFP USM, 2008

Contabil expert al FlagMAN-D Ciobanu Irina

Rolul capitalului în aprecierea solvabilităţii companiilor de asigurări

postat 18 mai 2017, 07:13 de Utilizator necunoscut

Solvabilitatea este mai mult decât un proces de reglementare, acesta reprezintă pentru asigurători o perspectivă asupra modului de a gestiona afacerile lor. Aceasta, având o gamă largă de consideraţii şi oportunităţi pentru entităţile de asigurare la nivel mondial, are un impact asupra peisajului competitiv prin care afectează în mod diferit companiile, liniile de afaceri şi zonele geografice.

Pentru industria asigurărilor aceasta este o prisma de a aborda riscurile şi practicile de gestionare a acestora, un motor de convergenţă a tuturor aspectelor legate de cuantificarea riscurilor cu cele de luare a deciziilor de afaceri. Astfel, o societate de asigurări este solvabilă dacă este în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile sale în conformitate cu toate contractele, în toate circumstanţele rezonabile prevăzute.

Scopul instituţiilor de supraveghere este de a menţine piaţa asigurărilor eficientă, corectă, sigură şi stabilă în favoarea şi protecţia asiguraţilor. Astfel, baza regimului de solvabilitate a fost pusă de către Asociaţia Internaţională a Instituţiilor de Supraveghere în Asigurări, care a elaborat în septembrie 1997 „Principiile solvabilităţii şi a suficienţei de capital”, (actualizate în ianuarie 2002), în care sunt enumerate şi descrise 14 principii care stau la baza actelor normative ce reglementează aspectul solvabilităţii companiilor ce activează pe piaţa financiară, după cum urmează:

1. Rezerve tehnice;
2. Alte obligaţii;
3. Active;
4. Corelare;
5. Absorbţia pierderilor;
6. Sensibilitate la risc;
7. Nivelul de control;
8. Capitalul minim;
9. Definirea capitalului;
10. Managementul riscului;
11. Alocaţii de reasigurare;
12. Dezvăluire;
13. Evaluarea solvabilităţii;
14. Suprapunere.

La 31 decembrie 2002, Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii al RM, adoptă Regulamentul cu privire la garantarea solvabilităţii organizaţiilor de asigurare, prin care impune companiilor de asigurare din Republica Moldova cerinţele referitoare la solvabilitate, accentul principal fiind pus pe suficienţa de capital. În acest regulament, exigenţele faţă de capital sunt foarte mici, dat fiind faptul că este o măsură nouă în reglementarea sectorului asigurărilor în scopul racordării la cerinţele Uniunii Europene.

În 2009, este publicată Directiva Cadru cu privire la Solvabilitatea II a UE, prin care introduce noţiunile de bază ale Solvabilităţii II, cât şi cerinţele faţă de agenţii economici care activează în domeniul asigurărilor, astfel încât, să fie pregătiţi să aplice reglementările noii solvabilităţi la data când acestora li se vor atribui statut de lege, preconizat la 01 ianuarie 2013.

Solvabilitatea II introduce un cadru amplu de gestionare a riscului pentru definirea nivelului necesar de capital şi de implementare a procedurilor pentru identificarea, măsurarea, şi gestionarea nivelurilor de risc. Aceasta este construita pe trei piloni fundamentali. Pilonul I abordează cuantificarea cerinţelor de capital pentru asiguratori, Pilonul II se concentrează pe guvernanţă şi gestionarea riscurilor şi Pilonul III se referă la cerinţele de informare şi transparenţă. O presiune mai mare în elaborarea metodelor de cuantificare a capitalului pentru respectarea cerinţelor de solvabilitate cade asupra societăţilor care pot fi mai mici, mai puţin diversificate şi cu resurse mai limitate. Impactul solvabilităţii şi al procesului de implementare depinde de dimensiunea, sofisticarea şi nivelul de diversificare al afacerii unei societăţi date. Pentru a ajuta companiile şi autorităţile de reglementare de a previziona impactul solvabilităţii asupra nivelurilor de capitalul au fost implementate o serie de teste de teren elaborate de asociaţiile profesionale specializate atât la nivel European cât şi la nivel mondial.

Astfel, datorită tendinţei actuale din RM de integrare în UE , Comisia Naţională a Pieţei Financiare (CNPF), la 15.04.2011 publică Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasigurătorilor), prin care se introduce o nouă metodă de calculare a marjei de solvabilitate minimă, a marjei de solvabilitate disponibile, şi a ratei de solvabilitate, cât şi noi limite ale acestor indicatori, (rata minimă de solvabilitate fiind egală cu 110% pentru asigurările generale, şi 125% pentru asigurările de viaţă). În acest nou regulament, CNPF tratează capitalul dintr-o perspectivă mult mai amplă şi riguroasă, încercând să ţină cont de calitatea capitalului asigurătorilor, sensibilitatea cerinţelor de solvabilitate la riscuri, nivelul minim de solvabilitate, riscurile care nu sunt acoperite de normele de solvabilitate, mix-ul de afaceri şi investiţii, nivelul de securitate, problemele de supraveghere şi jurisdicţionale, nivelul general al capitalizării în industrie, evoluţiile în cadrul industriei, competitivitatea, mediul economic în jurisdicţie, dezvoltarea pieţelor de capital, gestionarea riscurilor, protecţia asiguraţilor / Fondul de Garantare, ş.a.

Scopul principal al resurselor de capital dintr-o perspectivă de reglementare este de a amortiza şocurile împotriva pierderilor adverse şi deci, pentru a asigura că asigurătorul este în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de asiguraţi atunci când acestea sunt datorate. Din punct de vedere macro-economic, impunerea asiguratorilor de a menţine capital suficient în ceea ce priveşte cantitatea, cât şi calitatea, îmbunătăţeşte siguranţa şi viabilitatea sectorului asigurărilor şi a sistemului financiar în ansamblu. 

Resursele de capital protejează interesele asiguraţilor prin îndeplinirea următoarele două obiective:
     - reduc probabilitatea de insolvabilitate prin absorbirea pierderilor;
     - reduc pierderile asiguraţilor în caz de insolvabilitate sau de lichidare.

Atingerea obiectivele de mai sus depinde de caracteristicile sau de "calitate" elementelor de capital ce stau la baza calculului solvabilităţii. De exemplu, acţiunile ordinare pot fi privite ca realizare a ambelor obiective menţionate anterior. În procesul de monitorizare a solvabilităţii, este rezonabil să se urmărească tendinţa ca instrumentele de capital cu o calitate înaltă să formeze partea substanţială a resursele de capital. 

Pentru un asigurător, gestionarea şi alocarea resurselor de capital este o cerinţă fundamentală pentru planificarea afacerii şi pentru strategiile sale. Este de remarcat faptul că gestionarea capitalului unui asigurător (în raport cu cerinţele reglementate şi cu necesitatea proprie de capital) ar trebui să fie susţinută şi bazată pe disciplină, stabilirea şi menţinerea temeinică a gestiunii riscurilor întreprinderii, inclusiv a riscului de corespundere şi a politicilor de gestionare a capitalului, a practicilor şi a procedurilor care sunt aplicate în mod consecvent în întreaga organizaţie.

Cuantificarea capacităţii companiei de asigurare de a face faţă riscurilor şi obligaţiilor sale se efectuează prin calculul matematic al solvabilităţii. Indicatorii de bază care determină rata de solvabilitate sunt marja de solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate minimă, la baza calculului cărora stă:
     - aprecierea activelor ce pot fi acceptate la calculul solvabilităţii, în dependenţă de caracteristicile calitative ale acestora de a servi ca surse de absorbire a riscurilor sau de acoperire a obligaţiilor companiei;
     - calculul rezervelor tehnice şi stabilirea primelor şi daunelor pe contractele încheiate ale companiei;

Companiile pot calcula rata de solvabilitate folosind formula standard prevăzută în Regulamentul privind marjele de solvabilitate ale asiguratorului (reasiguratorului), sau pot dezvolta modele la nivel intern pentru a satisface cerinţele impuse de actele normative. Din punct de vedere al organelor de reglementare, modelele interne au avantajul că încurajează companiile de asigurări să măsoare şi să gestioneze riscurile lor. Acestea sunt mai flexibile decât modelele standard şi pot fi actualizate în funcţie de evoluţia pieţei financiare şi a afacerii companiei. Mai mult, modele interne ar trebui să fie în măsură să reprezinte afacerea unui asigurător mai îndeaproape decât o abordare bazată pe o regulă standard. Modelele interne sunt mai probabil să fie potrivite pentru asigurători mari sau pentru jucători inovatori sau de nişă, pentru care formulele standard sunt nu sunt adecvate. În acelaşi timp, este recunoscut faptul că utilizarea modelelor interne reprezentative va implica costuri suplimentare atât pentru companiile care le exploatează şi pentru autorităţile de supraveghere care au nevoie să le aprobe.

În cele din urmă, solvabilitatea este o povară uriaşă asupra capitalului pentru industria asigurărilor. Costurile de susţinere a acesteia sunt o cheltuială suplimentară majoră într-un mediu în care asigurătorii luptă pentru a menţine rentabilitatea într-o perioada problematica în ceea ce priveşte ciclul de subscriere, întru-cât se vorbeşte despre asigurarea cu tehnologii informaţionale performante, cu specialişti calificaţi (manageri, contabili, actuari, auditori, etc.), şi resurse informaţionale. Scopul final este de a crea un mediu cât mai sigur pentru asiguratori cât şi pentru asiguraţi.

Regimul solvabilităţii merge mai departe decât cerinţa de capital, ea cere şi recompensează buna gestionare a datelor, buna administrare a riscurilor întreprinderii şi o cultura bună, care în cele din urmă va satisface investitorii. În teorie, acest lucru înseamnă că o societate de asigurări va fi mult mai conştientă de riscurile sale la toate nivelurile, vor vedea oportunităţi pentru a reduce impactul sau chiar pentru a îmbunătăţi poziţia lor concurenţială în industrie, va fi capabilă să gestioneze mai bine riscurile sale şi, prin urmare, va optimiza mai bine plasamentele de capital.

Bibliografie: 
1. Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21 decembrie 2006 // Monitorul Oficial nr.41-49 din 06.04.2007
2. Regulamentul privind garantarea solvabilităţii organizaţiilor de asigurare nr.91 din 21.11.2002 // Monitorul Oficial nr.185-189/416 din 31.12.2002
3. Regulamentul privind marjele de solvabilitate ale asiguratorului (reasiguratorului) din 21.01.2011 // Monitorul Oficial nr. 59-62 din 15.04.2011
4. Dan Angel Constantinescu, Management financiar în asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 2005
5. Dan Angel Constantinescu, Tratat de asigurări, Volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2004
6. Beaer, W. H. and G. Parker, Risk Management, Problems and Solutions, MeGraw HilL New York, 995.

Auditor junior al FlagMAN-D Șișcanu Lina

Recunoașterea activelor și obligațiilor în scopul calculului solvabilității a companiilor de asigurări în Republica Moldova

postat 18 mai 2017, 07:12 de Utilizator necunoscut

Piața asigurărilor din Republica Moldova este în proces de consolidare, ceea ce determină o serie de modificări normative ale acestui sector. Principalele tendințe ale noilor implementări ale sistemului de reglementare a asigurărilor din Republica Moldova conduc la ideea armonizării legislației naționale cu cea a Uniunii Europene. Actualmente organul de reglementare a sectorului asigurărilor în Republica Moldova, numit Comisia Națională a Pieții Financiare (în continuare CNPF), colaborează strâns cu autoritățile europene în sensul integrării Republica Moldova în UE.

Regimul de solvabilitate al Republica Moldova până în aprilie 2011 a fost reglementat de Regulamentul cu privire la garantarea solvabilităţii organizaţiilor de asigurare, emis la 31 decembrie 2002 de către Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii al Republica Moldova. Acesta este primul act normativ prin care se adoptă primele cerinţe referitoare la solvabilitatea companiilor de asigurare din Republica Moldova, accentul principal fiind pus pe suficienţa de capital. În acest regulament, exigenţele faţă de capital sunt foarte mici, dat fiind faptul că este o măsură nouă în reglementarea sectorului asigurărilor în scopul racordării la cerinţele Uniunii Europene.
Datorită tendinţei actuale din Republica Moldova de integrare în UE, CNPF la 15 aprilie 2011 publică Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasigurătorilor), prin care se introduce o nouă metodă de calculare a marjei de solvabilitate minime, a marjei de solvabilitate disponibile, şi a ratei de solvabilitate, cât şi noi limite ale acestor indicatori. În acest nou regulament, CNPF tratează capitalul dintr-o perspectivă mult mai amplă şi riguroasă, încercând să ţină cont de calitatea capitalului asigurătorilor, sensibilitatea cerinţelor de solvabilitate la riscuri, nivelul minim de solvabilitate, riscurile care nu sunt acoperite de normele de solvabilitate, mix-ul de afaceri şi investiţii, nivelul de securitate, problemele de supraveghere şi jurisdicţionale, nivelul general al capitalizării în industrie, evoluţiile în cadrul industriei, competitivitatea, mediul economic în jurisdicţie, dezvoltarea pieţelor de capital, gestionarea riscurilor, protecţia asiguraţilor / Fondul de Garantare, ş.a.

Regimul actual de solvabilitate al Republica Moldova este reglementat de Legea cu privire la asigurări nr. 407, publicată în Monitorul Oficial nr.47-49/213 din 06 aprilie 2007 și de Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor) nr. 2/1 din 21 ianuarie 2011 (în continuare Regulament).

Abordările normative referitoare la solvabilitatea companiilor de asigurări descrise de Regulament, sunt structurate în 3 parți generale, și anume:

1. Recunoașterea activelor și obligațiilor în scopul solvabilității;
2. Calculul marjei minime de solvabilitate;
3. Calculul ratei de solvabilitate.

Când se abordează conceptul de recunoaștere a activelor și obligațiilor unei companii de asigurări în scopul determinării indicatorilor de solvabilitate a acesteia, se are în vedere identificarea elementelor bilanțului acestei companii care pot face obiectul calculului solvabilității. Aceasta este orientată spre determinarea obligațiilor companiei de asigurări și a activelor cu care compania garantează acoperirea acestor obligații în fața asiguraților, investitorilor și a partenerilor. Principiile și scopul recunoașterii activelor și obligațiilor în scopul solvabilității reiese din principiile solvabilității, și anume, de a garanta cu active disponibile obligațiile companiei survenite din încheierea contractelor de asigurare și a obligațiilor față de terți, totodată, garantând stabilitatea companiei la factorii de risc prin deținerea unui volum suplimentar de active disponibile, care să nu fie mai mic de pragul minim cerut de organul de supraveghere.

În conformitate cu prevederile Regulamentului, obligațiile unei companii de asigurări față de asigurați sunt reprezentate de rezervele tehnice. Acestea din urmă constau din Rezerva primei necâștigate, Rezerva daunelor neavizate, Rezerva daunelor declarate dar nesoluționate, Rezerva riscurilor neexpirate și Rezervele matematice, fiecare din ele ținând de specificul activității companiei de asigurări. Modul de calcul a rezervelor tehnice a companiilor de asigurări din Republica Moldova este reglementat de Regulamentul privind rezervele tehnice de asigurare nr. 1/5 din 11 ianuarie 2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 37-38 din 11 martie 2011. Regulamentul privind marjele de solvabilitate şi coeficientul de lichiditate ale asigurătorilor (reasiguratorilor) specifică anumite active cu care compania de asigurări poate acoperi rezervele tehnice constituite, în cele din urmă formând fondul asiguraților. Dintre acestea pot fi menționate valorile mobiliare, disponibilitățile bănești în casierie, conturi curente și depozite, bunuri imobiliare și creanțe aferente primelor subscrise.

Obligațiile față de terți fac trimitere la toate obligațiile unei companii de asigurări cu excepția rezervelor tehnice. Activele care servesc pentru acoperirea acestor obligații formează fondul asigurătorului, acestea putând constitui și alte tipuri de active decât cele reglementate pentru acoperirea fondului asiguraților, cu excepția celor menționate de Regulament ca fiind neadmise la calculul solvabilității. Regulamentul menționează că toate obligațiile companiei sunt admise la calculul solvabilității, doar că acestea urmează a fi clasificate conform indicatorilor prezentații în Forma O-Obligații

Regulamentul divizează activele asigurătorului conform capacităţii acestora de a acoperi obligaţiile companiei de asigurări. În acest context, pot fi delimitate o serie de active care, conform Regulamentului, nu pot fi aplicate la calculul capacităţii de plată a companiei de asigurări (valoarea cărora se consideră a fi zero la calculul marjei de solvabilitate), şi care sunt enumerate mai jos:
  • activele nemateriale ale asigurătorului (reasiguratorului); 
  • mobila ca parte componentă a mijloacelor fixe, materialele şi obiectele de inventar; 
  • avansurile care au o vechime de peste 90 de zile, acordate angajaţilor; 
  • creanţele aferente primelor subscrise în măsura în care sânt mai vechi de 60 de zile; 
  • creanţele de la reasiguratori mai vechi de 90 de zile; 
  • alte creanţe şi avansuri, în măsura în care nu sunt recuperabile; 
  • cheltuielile, inclusiv de achiziţie, reportate; 
  • partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate. 
Recunoașterea activelor în scopul solvabilității este mult mai specifică decât cea a obligațiilor. În continuare vom prezenta aspectul normativ și financiar-contabil al recunoașterii activelor din bilanțul companiei de asigurări, în scopul solvabilității.

Pentru asigurarea dispersiei adecvate a activelor destinate acoperirii rezervelor tehnice, Regulamentul prevede stabilirea unor plafoane la admiterea acestor active în fondul asiguraților. Sunt stabilite plafoane individuale pentru fiecare activ, în dependență de tipul acestuia, și plafoane de grup, care se stabilesc pentru ansamblul activelor dintr-o anumită grupă.
Conceptul și calculul marjei de solvabilitate minime va fi descris în cele ce urmează.

Regulamentul prevede următoarele limite pentru activele indicate mai jos: 
Tabel 1 
Limitele de admitere a activelor în fondul asiguraților


Categoriile de active
Limita individuală a activelor, ca % din Plafonul Global Limita pentru ansamblul de active, ca % din Plafonul Global
Valorile mobiliare emise de către Guvernul Republicii Moldova sau de altă autoritate de stat 100% 100%
Valorile mobiliare emise de Guvernul, Banca Centrală ale oricărui alt stat, sau de o organizaţie financiară internaţională 5% 20%
Valorile mobiliare corporative tranzacţionate pe o piaţă reglementată (bursă) a Republicii Moldova 10% 30%

Plafoanele menționate se calculează reieșind din valoarea globală a afacerii. Conceptul de valoare a afacerii se definește în Standardele de Evaluare Internaționale și Europene ca fiind „valoarea globală a unei întreprinderi care va continua să funcționeze și în care repartizarea acestei valori globale a afacerii, pe părțile ei componente, se face în funcție de contribuția lor la afacerea totală și nu în funcție de valoarea de piață însumată a componentelor ei”.

Valoarea globală a afacerii se calculează ca sumă dintre rezervele tehnice minus cota reasigurătorului în rezervele tehnice plus marja minimă de solvabilitate. În sensul conceptului descris mai sus, se va folosi termenul de Plafon Global (PG) pe parcursul descrierii ulterioare.
Valorile mobiliare corporative care nu sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată (bursă) a Republicii Moldova 3% 10%
Disponibilităţile băneşti în casierie x 3%
Disponibilităţile în conturi de decontare curente în instituţii financiare licenţiate de Banca Naţională a Moldovei, inclusiv în valută străină x 20%
Depozitele şi investiţiile în instituţii financiare licenţiate de Banca Naţională a Moldovei 10% 40%
Terenurile sau construcţiile separate sau terenurile sau construcţiile situate suficient de aproape unele de altele ca să fie considerate efectiv ca o singură investiţie, într-un interes legal real într-o proprietate imobiliară 10% 40%
Creanţele aferente primelor subscrise, în măsura în care nu sunt mai vechi de 60 de zile 5% 15%
Cota reasigurătorului în rezervele tehnice x 100%
Surse: Elaborat de autor

Pornind de la această sumă (Plafon Global), pe parcursul descrierii recunoașterii activelor în scopul solvabilității, se va determina pragul de admitere la fondul asiguraților corespunzătoare fiecărui activ. 

Menționăm faptul că același activ poate participa atât la formarea fondului asiguraților, cât și în fondul asigurătorului.

Activele nemateriale


De regulă, activele nemateriale sunt recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității. Ca o excepție de la ne-admisibilitatea activelor nemateriale la calculul solvabilității, Regulamentul menționează că, din componența activelor nemateriale, programele soft pot participa într-o anumită măsură la formarea fondului asigurătorului.

Tabelul 2

Recunoașterea și evaluarea activelor nemateriale în scopul solvabilităţii



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate


Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Programe soft

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare corectată sau reevaluată diminuată cu suma amortizării acumulate)

Se recunosc la valoarea costului (valoarea de intrare) ajustată la o cotă (%), care variază în dependență de anul de achiziție a activului, și anume:

-   75% în anul de achiziţie;

-   50% în al doilea an de la data achiziţiei;

-   25% în al treilea an de la data achiziţiei;

- 0% ulterior.

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

Comparativ cu raportarea financiară,

-   sunt recunoscute după norme diferite, întru-cât participă doar activele în primii trei ani de achiziție,

-   evaluarea activelor se bazează pe alt principiu

 

Active nemateriale cu excepția programelor soft

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare corectată sau reevaluată diminuată cu suma amortizării acumulate)


Nu se recunosc

Nu participă


Nu participă

În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

 

 Sursa: Elaborat de autor

Conform SNC 13 „Contabilitatea activelor nemateriale”, valoarea de bilanţ a activelor nemateriale este suma cu care activele nemateriale sunt evaluate la data întocmirii bilanţului. Aceasta este egală cu valoarea de intrare corectată sau reevaluată diminuată cu suma amortizării acumulate.

În bilanțul contabil, activele nemateriale se reflectă la conturile contabile 111 „Active nemateriale”, 112 „Active nemateriale în curs de execuție” și 113 „Amortizarea activelor nemateriale”.

Activele materiale pe termen lung


Din cadrul acestei categorii de active pot fi menționate patru grupe de active pentru care Regulamentul are abordări specifice, și anume:

a. Terenurile, clădirile, și clădirile cu terenuri;
b. Calculatoarele și echipamentul electronic;
c. Mobila și obiectele de inventar;
d. Alte active materiale pe termen lung

Această grupare a fost determinată în funcție de gradul de admitere la formarea fondului asiguraților, sau însăși la calculul solvabilității.

Valoarea de bilanţ a activelor materiale pe termen lung în raportarea financiară, conform prevederilor SNC 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung”, reprezintă suma cu care activele materiale pe termen lung sunt evaluate la data întocmirii bilanţului. La mijloacele fixe şi resursele naturale aceasta este egală cu valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura (epuizarea) acumulată. Valoarea de bilanţ a terenurilor o constituie valoarea de intrare sau reevaluată a acestora, iar valoarea de bilanţ a activelor materiale în curs este egală cu suma cheltuielilor efective sau cu valoarea reevaluată.

Terenurile, clădirile, și clădirile cu terenuri


Conform art. 16 alin. 7 al Regulamentului, bunurile imobiliare şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobiliare care sunt contabilizate ca terenuri sau construcţii, cu condiţia că aceste active sau drepturi aduc sau vor aduce beneficii economice şi sunt înregistrate în registrul bunurilor imobile, se consideră admise la formarea fondului asiguraților.

În tabelul de mai jos, este prezentată abordarea normativă aferentă terenurilor, construcţiilor separate sau, terenurilor sau construcţiilor situate suficient de aproape unele de altele ca să fie considerate efectiv ca o singură investiţie, într-un interes legal real într-o proprietate imobiliară:

Tabelul 3 

Recunoașterea și evaluarea terenurilor și a clădirilor în scopul solvabilităţii



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Terenuri, clădiri, și clădiri cu terenuri

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată)

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

-

 

Sursa: Elaborat de autor

Este de menționat faptul că, în scopul solvabilității, terenurile sau construcţiile situate suficient de aproape unele de altele ca să fie considerate efectiv ca o singură investiţie, într-un interes legal real într-o proprietate imobiliară, sunt considerate ca un singur activ, pe când în evidența contabilă acestea sunt evaluate ca active separate, evidența fiecăruia conținând elemente specifice.

Valorile activelor necesare calculului sunt preluate din conturile contabile 122 „Terenuri”, 123 „Mijloace fixe” și 124 „Uzura activelor materiale pe termen lung”.

Calculatoarele și echipamentul electronic


Conform prevederilor art. 4 și 5 al Regulamentului, valoarea calculatoarelor şi echipamentului electronic din cadrul mijloacelor fixe, este parţial admisă la calculul solvabilităţii, după cum este prezentat în tabelul 4.

Tabelul 4
Recunoașterea și evaluarea calculatoarelor și echipamentului electronic în scopul solvabilităţii


Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate


Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate


Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Calculatoare și echipament electronic

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată)

Se recunosc la valoarea costului (valoarea de intrare) ajustată la o cotă (%), care variază în dependență de anul de achiziție a activului, și anume:

-   75% în anul de achiziţie;

-   50% în al doilea an de la data achiziţiei;

-   25% în al treilea an de la data achiziţiei;

-  0% ulterior.

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

Comparativ cu raportarea financiară,

-   sunt recunoscute după norme diferite, întru-cât participă doar activele în primii trei ani de achiziție,

-   evaluarea activelor se bazează pe alt principiu

 

Sursa: Elaborat de autor

Conturile contabile de evidență a acestor active sunt: 123 „Mijloace fixe” și 124 „Uzura activelor materiale pe termen lung”. Se observă că calculatoarele și echipamentul electronic posedă abordări normative analoage programelor soft din componența activelor nemateriale.

Mobila și obiectele de inventar


Activele din componența mijloacelor fixe, care pot fi evaluate ca mobilă sau obiecte de inventar, în totalmente sunt excluse de la calculul solvabilității, conform prevederilor art.4 al Regulamentului.

Mobila este un obiect (cu destinație practică precisă) care servește la amenajarea unei locuințe, a unei instituții etc. și care se sprijină de obicei cu partea inferioară pe podea (DEX ediția 1998). Conform clasificației Catalogului mijloacelor fixe şi activelor nemateriale, în componența mobilei se atribuie următoarele tipuri de active:

Tabelul 5 

Mobilier şi părţi componente ale acestuia

Codul poziției

Denumirea activului

1

8452

Mobilă destinată maşinilor de cusut

2

9402

Mobilier medical, chirurgical, stomatologic, veterinar scaune sau fotolii pentru frizerie, coafură, care se pot roti, înclina sau ridica; părţi ale acestor articole.

3

940310

Mobilier metalic de tipul celui utilizat în birouri

4

940320

Alt mobilier metalic

5

940330

Mobilier din lemn sau material plastic

6

940380000

Mobilier din alte materiale, inclusiv din stuf, trestie, răchită, bambus sau din materiale similare

Sursa: Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale

În sensul noțiunii de obiect de inventar, pot fi întâlnite mai multe abordări. Astfel, în Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale, prin obiect de inventar se înţelege articolul singular sau complexul de obiecte cu toate dispozitivele lui, destinat să îndeplinească în mod independent, în totalitate, o funcţie distinctă.

O altă noțiune abordează obiectele de inventar ca active care pot funcționa independent și de regulă au o destinație specială, de exemplu echipamentul de protecție, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, aparatele de măsură și control, matrițele folosite la executarea anumitor produse și alte obiecte similare.

Abordarea prevăzută de Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale nu vizează o categorie de active distincte, ci se referă la o unitate de evidenţă a mijloacelor fixe, ceea ce face a fi ignorată în favoarea celeilalte definiții. 

Tabelul 6 

Recunoașterea și evaluarea mobilei și a obiectelor de inventar în scopul solvabilităţii

 



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor



Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Mobila

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată)


Nu se recunosc

Nu participă

Nu participă

În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

 

Obiecte de inventar

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată)


Nu se recunosc

Nu participă

Nu participă

În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

 

Sursa: Elaborat de autor

Obiectele de inventar, în evidența contabilă, pot fi evaluate atât ca mijloace fixe, cât și ca active din componența obiectelor de mică valoare și scurtă durată.


Alte active materiale pe termen lung


Celelalte active din categoria activelor materiale pe termen lung din cadrul conturilor contabile 121 „Active materiale în curs de execuție”, 123 „Mijloace fixe”, 125 „Resurse naturale”, 124 „Uzura activelor materiale pe termen lung” și 126 „Epuizarea activelor materiale pe termen lung”, sunt admise la formarea fondului asigurătorului. 

Tabelul 7 

Recunoașterea și evaluarea altor active materiale pe termen lung în scopul solvabilităţii

 



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Alte active materiale pe termen lung

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată)

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

-

 

Sursa: Elaborat de autor 


Active financiare


Ținând cont de natura activelor financiare, acestea pot participa atât la fondul asiguraților cât și la fondul asigurătorului.

Din cadrul activelor financiare pot fi evidențiate 3 grupe, și anume: valori mobiliare, depozite și investiții în instituții financiare licențiate de BNM, și alte active financiare.

Valori mobiliare


Valorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise în formă materiala sau evidențiate prin înscrieri în cont, care conferă deținătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului drepturi de proprietate sau drepturi de creanță asupra acestuia conform legii și în condițiile specifice de emisiune a acestora. Valori mobiliare pot fi acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare ale administrației publice centrale și locale, precum și instrumentele financiare derivate sau orice alte instrumente financiare încadrate în această categorie.

Regulamentul grupează valorile mobiliare pe care le poate deține o companie de asigurări în patru grupe, și anume:
  • Valori mobiliare emise de către Guvernul Republicii Moldova sau de altă autoritate de stat; 
  • Valori mobiliare emise de Guvernul, Banca Centrală ale oricărui alt stat, sau de o organizaţie financiară internațională; 
  • Valori mobiliare corporative tranzacţionate pe o piaţă reglementată (bursă) a Republicii Moldova, (acțiuni deținute în entitățile de interes public sau naționale, (ex. bănci, întreprinderi de micro-finanțare)); 
  • Valorile mobiliare corporative care nu sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată (bursă) a Republicii Moldova (acțiuni deținute în alte entități decât cele menționate mai sus). 
Aceste active, în scopul raportării financiare, se reflectată la conturile contabile 131 „Investiţii pe termen lung în părţi nelegate”, 132 „Investiţii pe termen lung în părţi legate”, 133 ”Modificarea valorii investiţiilor pe termen lung”, 231 „Investiţii pe termen scurt în părţi nelegate”, 232 „Investiţii pe termen scurt în părţi legate”, și 233 „Diminuarea valorii investiţiilor pe termen scurt”. 

Activele financiare se reflectă în bilanț la valoarea nominală. Aceasta poate fi:
  • valoarea cea mai mică dintre valoarea de intrare şi valoarea de piaţă, 
  • valoarea de intrare, 
  • valoarea reevaluată. 
Aceste active participă direct la formarea fondului asiguraților, iar partea din valoarea acestora care depășește suma limită calculată este preluată în fondul asigurătorului.


Tabelul 8 
Recunoașterea și evaluarea valorilor mobiliare în scopul solvabilităţii


Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate


Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate


Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Valorile mobiliare emise de către Guvernul Republicii Moldova sau de altă autoritate de stat

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

-

 

Valorile mobiliare emise de Guvernul, Banca Centrală ale oricărui alt stat, sau de o organizaţie financiară internaţională

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

-

 

Valorile mobiliare corporative tranzacţionate pe o piaţă reglementată (bursă) a Republicii Moldova

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

-

 

Valorile mobiliare corporative care nu sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată (bursă) a Republicii Moldova

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

-

 

Sursa: Elaborat de autor

Depozite și investiții în instituții financiare licențiate de BNM


Sursele de informații aferente depozitelor și investițiilor în instituții financiare licențiate de BNM ale unei companiei de asigurări, în scopul aprecierii indicatorilor de solvabilitate, sunt aceleași ca și în cazul valorilor mobiliare.

Tabelul 9 
Recunoașterea și evaluarea depozitelor în scopul solvabilităţii


Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate


Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate


Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Depozite și investiții în instituții financiare licențiate de BNM

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

-

 

Sursa: Elaborat de autor

Alte active financiare

Pentru activele financiare cu excepția valorilor mobiliare, a depozitelor, și a creanțelor pe termen lung (descrierea cărora este în componența Creanțelor), evidența cărora se ține la conturile contabile din grupa 13 „Active financiare pe termen lung” și 23 „Investiții pe termen scurt”, Regulamentul nu prevede anumite reglementări specifice, în cele din urmă fiind admise a participa în fondul asigurătorului.

Tabelul 10 
Recunoașterea și evaluarea altor active financiare în scopul solvabilităţii


Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate


Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Active financiare, exceptând valorile mobiliare, depozitele și creanțele pe termen lung

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută


-

 

Sursa: Elaborat de autor

Stocuri de mărfuri şi materiale


Stocurile de mărfuri şi materiale sunt active care sunt:
  • destinate vânzării în cazul activităţii economice ordinare; 
  • înregistrate ca producţie neterminată; 
  • destinate consumului în procesul de producţie şi la prestarea de servicii. 
Acestea cuprind: materialele destinate utilizării în procesul de producţie; producţia neterminată; produsele finite; mărfurile, inclusiv terenurile şi alte active materiale achiziţionate şi destinate revânzării; obiectele de mică valoare şi scurtă durată.

În scopul solvabilității, recunoașterea stocurile de mărfuri și materiale din bilanțul companiilor de asigurări din Republica Moldova, pot fi deosebite în materiale și alte stocuri de mărfuri și materiale, întru-cât activele menționate au tratări diferite în cadrul Regulamentului.

Materiale


Materialele reprezintă bunuri de natura activelor curente care participă direct la procesul de producţie şi care se regăsesc sau nu în conţinutul material al produselor fabricate, în dependenţă dacă sunt materii prime sau materiale consumabile. Astfel, materialele pot fi destinate utilizării în procesul de producţie, fabricate la întreprindere, sau procurate cu scopul revânzării.

Conform prevederilor Regulamentului, materialele sunt recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității.

Tabelul 11 
Recunoașterea și evaluarea materialelor în scopul solvabilităţii



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor



Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Materiale

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare)


Nu se recunosc

Nu participă

Nu participă

În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

 

Sursa: Elaborat de autor

Alte stocuri de mărfuri și materiale 


Din cadrul acestor active pot fi menționate obiectele de mică valoare și scurtă durată (omvsd) și mărfurile, care în bilanțul contabil al companiilor de asigurări sunt reflectate la conturile contabile 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”, 214 „Uzura obiectelor de mică valoare și scurtă durată” și 217 „Mărfuri”. Aceste active se permit a participa la formarea fondului asigurătorului. 

Menționăm că, în cazul în care în componența obiectelor de mică valoare și scurtă durată sunt obiecte de inventar, valoarea acestora se exclude din calculul solvabilității. 
Tabelul 12
Recunoașterea și evaluarea altor stocuri de mărfuri și materiale în scopul solvabilităţii



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Obiecte de mică valoare și scurtă durată, exceptând obiectele de inventar

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare minus uzura)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare minus uzura)

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

-

 

 

Mărfuri

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de intrare)

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

-

 

 

Sursa: Elaborat de autor

Valoarea de bilanţ a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, conform SNC 2 „Stocurile de mărfuri și materiale”, este valoarea de intrare (valoarea de achiziţie) a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată depozitate plus valoarea probabilă rămasă a obiectelor puse în funcţiune la care se calculează uzura.

Creanțe

Creanțele sunt o grupă de active, evidența cărora este organizată la conturile contabile: 134 „Creanţe pe termen lung”, 221 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”, 222 „Corecţii la creanţe dubioase”, 223 „Creanţe pe termen scurt ale părţilor legate”, 224 „Avansuri acordate pe termen scurt”, 225 „Creanţe pe termen scurt privind decontările cu bugetul”, 226 „Creanţele preliminare”, 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului”, 228 „Creanţe pe termen scurt privind veniturile calculate”, și 229 „Alte creanţe pe termen scurt”. 

Valoarea de bilanţ a creanțelor constituie valoarea nominală a acestora la data întocmirii rapoartelor financiare.

De regulă, creanțele sunt recunoscute în scopul solvabilității și participă la formarea fondului asigurătorului. Cu toate acestea, pot fi menționate active care fac obiectul unor excepții, și anume:

  • Creanțe aferente primelor subscrise; 
  • Creanțe de la reasigurători; 
  • Avansuri acordate; 
  • Creanțe și avansuri irecuperabile, avansuri acordate personalului. 

Creanțe aferente primelor subscrise


Creanțele aferente primelor subscrise sunt admise la calculul solvabilității în măsura în care acestea au un termen de scadență mai mic de 60 de zile, celelalte creanțe aferente primelor subscrise fiind recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității. Evidența contabilă a acestor creanțe poate fi ținută atât în cadrul creanțelor pe termen lung (134 „Creanţe pe termen lung”), cât și în cadrul creanțelor pe termen scurt (229 „Alte creanţe pe termen scurt”).

Tabelul 13 

Recunoașterea și evaluarea creanțelor aferente primelor subscrise în scopul solvabilităţii



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Creanțe aferente primelor subscrise

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală), în măsura în care au o scadență mai mică de 60 de zile

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

Comparativ cu raportarea financiară,

-   sunt recunoscute după principii diferite, întru-cât participă doar activele cu scadență mai mică de 60 de zile.

 

Sursa: Elaborat de autor

Creanțe de la reasigurători


Creanțele de la reasigurători sunt admise a participa în fondul asigurătorului în măsura în care acestea nu sunt mai vechi de 90 de zile, celecalte ne fiind admise la calculul solvabilității.
Tabelul 14 
Recunoașterea și evaluarea creanțelor de la reasigurători în scopul solvabilităţii



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Creanțe de la reasigurători

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală), în măsura în care nu sunt mai vechi de 90 de zile

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

Comparativ cu raportarea financiară,

-   sunt recunoscute după principii diferite, întru-cât participă doar activele care nu sunt mai vechi de 90 de zile.





Sursa: Elaborat de autor

Avansuri acordate


Avansurile acordate sunt admise a participa la formarea fondului asigurătorului în măsura în care acestea au o vechime mai mică de 90 de zile, cele cu o vechime de peste 90 de zile fiind recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității.

Acestor active le sunt atribuite prevederi asemănătoare celor aferente creanțelor de la reasigurători, atât în ceea ce privește termenul limită, cât și în diferențele care apar între valoarea de bilanț și valoarea recunoscută în scopuri de solvabilitate.
Tabelul 15
Recunoașterea și evaluarea avansurilor acordate în scopul solvabilităţii



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Avansuri acordate

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală), în măsura în care nu sunt mai vechi de 90 de zile

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

Comparativ cu raportarea financiară,

-   sunt recunoscute după principii diferite, întru-cât participă doar activele care nu sunt mai vechi de 90 de zile.


Sursa: Elaborat de autor

Creanțe și avansuri irecuperabile, avansuri acordate personalului


Această grupă de active include creanțele și avansurile constatate ca irecuperabile cât și avansurile acordate personalului, cele din urmă regăsindu-se în componența creanțelor pe termen scurt ale personalului. Acestea sunt recunoscute la valoarea zero în scopul solvabilității.
Tabelul 16 
Recunoașterea și evaluarea creanțelor și avansurilor irecuperabile în scopul solvabilităţii

Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor

Rapoarte financiare

Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Creanțele și avansurile irecuperabile

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală)

Nu se recunosc

Nu participă

Nu participă

În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

 

Avansuri acordate personalului

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală)

Nu se recunosc

Nu participă

Nu participă

În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

Sursa: Elaborat de autor


Mijloace bănești și active similare cu ele


Regulamentul prevede că mijloacele bănești sunt admise la calculul solvabilității. Informația necesară recunoașterii lor este preluată din conturile contabile 241 „Casa”, 242 „Conturi curente în valută națională”, 243 „Conturi curente în valută străină”, 244 „Conturi speciale la bănci”, 245 „Transferuri bănești în expediție” și 246 „Documente bănești”.
Tabelul 17 
Recunoașterea și evaluarea bănești în scopul solvabilităţii



Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor


Rapoarte financiare


Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Disponibilităţi  băneşti în casierie

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală), în măsura în care nu sunt legate

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

Comparativ cu raportarea financiară,

-   sunt recunoscute după principii diferite, întru-cât participă doar activele nelegate.

 

Disponibilităţi  băneşti în conturi curente

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală), în măsura în care nu sunt legate

Participă la valoarea recunoscută, în limita Plafonului individual și de ansamblu, respectiv pentru fiecare activ și totalitatea activelor din această categorie.

Participă în mărimea valorii activelor care depăşeşte cotele stabilite pentru admiterea în fondul asiguraţilor

Comparativ cu raportarea financiară,

-   sunt recunoscute după principii diferite, întru-cât participă doar activele nelegate.

 

Alte active similare mijloacelor bănești

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea nominală)

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

-

 

 

Sursa: Elaborat de autor


Alte active


În cadrul altor active, din componența bilanțului contabil, pot fi delimitate următoarele active:
  • cheltuieli reportate și de achiziție; 
  • cota reasigurătorului în rezervele tehnice;
  • partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate;
  • alte active. 

Cheltuieli reportate și de achiziție


Noțiunea de cheltuieli reportate vizează cheltuielile anticipate, atât pe termen lung cât și pe termen scurt.

Cheltuielile de achiziţie ale unui asigurător sunt suportate o dată cu subscrierea primei de asigurare. De obicei, acestea provin din comisioanele acordate distribuitorilor externi şi brokerilor.

Cheltuielile reportate, cât și cele de achiziție sunt reflectate în conturile contabile 141 „Cheltuieli anticipate pe termen lung”, 251 „Cheltuieli anticipate pe termen scurt” și 252 „Alte active curente”. 


Tabelul 18
Recunoașterea și evaluarea cheltuielilor reportate și anticipate în scopul solvabilităţii

Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor

Rapoarte financiare

Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Cheltuieli reportate

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală)

Nu se recunosc

Nu participă

Nu participă

În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

 

Cheltuieli de achiziție

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală)

Nu se recunosc

Nu participă

Nu participă

În scopul solvabilităţii, activele nu sunt recunoscute

 

Sursa: Elaborat de autor

Cota reasigurătorului în rezervele tehnice


Majoritatea companiilor de asigurări din Republica Moldova care transmit riscuri în reasigurare, calculează cota reasigurătorului în rezervele tehnice brute, conform Regulamentului privind rezervele tehnice de asigurare. Aceasta reprezintă partea de risc asumată de către reasigurător în gestiunea și soluționarea portofoliului de riscuri subscrise de către compania de asigurări cedentă.

Acest activ se contabilizează în contul contabil 142 „Alte active pe termen lung”. Conform prevederilor normative, cota reasigurătorului în rezervele tehnice se include în mărime totală în fondul asiguraților.
Tabelul 19 

Recunoașterea și evaluarea cotei reasigurătorului în rezervele tehnice în scopul solvabilităţii

Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor

Rapoarte financiare

Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Cota reasigurătorului în rezervele tehnice

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală)

Participă la valoarea recunoscută

Nu participă

-

 

Sursa: Elaborat de autor


Partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi active fictive altele decât cheltuielile anticipate 


O categorie specială de active abordată de către Regulament este reprezentată de partea de profit şi/sau rezerve, altele decât cele tehnice, spre alocare ale asigurătorului (reasiguratorului) şi orice active fictive altele decât cheltuielile anticipate. Activele respective nu cunosc o tratare în sistemul național de raportare financiară conform Standardelor Naționale de Contabilitate, acestea fiind de cele mai dese ori întâlnite în raportarea financiară conform SIRF. Indiferent de sistemul care reglementează evaluarea și raportarea acestor active, natura acestora ține a fi momentul determinant al atribuirii lor la categoria activelor neadmise la calculul solvabilității companiei de asigurări.

Alte active


Din cadrul altor active, pot fi menționate activele contabilizate în conturile contabile 142 „Alte active pe termen lung” cu excepția cotei reasigurătorului, și 252 „Alte active curente” cu excepția cheltuielilor de achiziție. Aceste active sunt permise a participa la formarea fondului asigurătorului.

Tabelul 20 

Recunoașterea și evaluarea altor active în scopul solvabilităţii

Denumirea activului

Recunoașterea activelor

Participarea în fondurile de solvabilitate a activelor recunoscute în rapoartele specializate de solvabilitate

Diferențe în recunoașterea și evaluarea activelor

Rapoarte financiare

Rapoarte
specializate
 de solvabilitate

Fondul
asiguraților

Fondul asigurătorului

A

1

2

3

4

5

 

Alte active

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală)

Se recunosc la valoare de bilanț (valoarea de nominală)

Nu participă

Participă la valoarea recunoscută

-

 

Sursa: Elaborat de autor

Conform art. 34 al Legii cu privire la asigurări, activele care sunt arestate, confiscate, sunt obiect al contractelor de gaj, sursă de plată a obligaţiilor asumate prin garanţii bancare, sau mijloc de acoperire a altor obligaţii, nu pot fi admise să acopere rezervele tehnice ale companiei. Prin urmare, oricare activ care conform prevederilor Regulamentului este admis a participa la formarea fondului asiguraților, concomitent trebuie să corespundă cerințelor art. 34 al Legii cu privire la asigurări, în caz contrar, trebuie excluse din acest fond.

Noul regim de solvabilitate implementat în Republica Moldova reprezintă una din principalele pârghii de reglementare a pieței asigurărilor de către organele de supraveghere. În esența sa, acesta constituie o estimare a indicatorilor care reflectă gradul de risc la care este expusă o companie de asigurări, servind totodată ca bază în analiza și gestiunea riscurilor, cât și pentru identificarea și prevenirea insolvabilității.

Din perspectiva organelor de reglementare, regimul actual de solvabilitate reprezintă un mijloc de monitorizare și menținere a nivelului de solvabilitate a companiilor de asigurări din Republica Moldova. În scopul asigurării unor indicatori ai solvabilității cât mai adecvați pe piața asigurărilor, organele de supraveghere trebuie să dezvolte măsuri de implementare și de asistare a companiilor de asigurări în vederea menținerii unui nivel optim a indicatorilor de solvabilitate.

Auditor junior al FlagMAN-D Șișcanu Lina

1-7 of 7